V. I. Lenin

Despre impozitul īn natură

(Īnsemnătatea noii politici şi condiţiile ei)[N302]

      Scris: martie - 21 aprilie 1921
      Publicat: mai 1921, īntr-o broşură publicată de Editura de stat,  Moscova
      Sursa: V. I. Lenin, Opere alese, 1970, Editura Politică, p. 725-772
      Transcriere: Liviu Iacob, decembrie 2008


 

Īn loc de introducere

Problema impozitului īn natură stīrneşte, īn momentul de faţă, un interes cu totul deosebit şi dă naştere la numeroase discuţii şi controverse. Şi e cīt se poate de firesc să fie aşa, fiindcă īn condiţiile actuale aceasta este īntr-adevăr una din problemele politice principale.

Aceste discuţii au un caracter cam dezordonat. De acest păcat, din motive lesne de īnţeles, suferim cu toţii. Cu atīt mai utilă va fi deci īncercarea de a aborda această problemă nu sub aspectul ei de „actualitate arzătoare“, ci sub cel principial, general. Cu alte cuvinte, să aruncăm o privire asupra fondului principial, general al tabloului pe care schiţăm acum anumite măsuri practice legate de politica momentului de faţă.

Īn vederea unei asemenea īncercări, īmi voi permite să citez un lung extras din broşura mea „Principala sarcină a zilelor noastre. — Despre «stīngismul» copilăros şi despre spiritul mic-burghez“[1]. Aceasta broşură a fost editată de Sovietul de deputaţi din Petrograd īn 1918 şi cusprinde, īn primul rīnd, un articol de ziar din 11 martie 1918 cu privire la pacea de la Brest, iar īn al doilea rīnd o polemică cu grupul de atunci al comuniştilor de stīnga, datată 5 mai 1918. De polemică n-avem nevoie acum, aşa că o las la o parte. Reproduc numai consideraţiile asupra „capitalismului de stat“ şi asupra elementelor de bază ale economiei noastre actuale, care este o economie de trecere de la capitalism la socialism.

Iată ce-am scris atunci:

 

Despre economia actuală a Rusiei
(Din broşura apărută īn 1918)

„...Capitalismul de stat ar īnsemna un pas īnainte faţă de actuala stare de lucruri din Republica noastră sovietică. Dacă peste vreo jumătate de an am avea capitalism de stat, asta ar īnsemna un succes enorm şi ar fi cea mai sigură garanţie că īntr-un an la noi socialismul se va consolida definitiv şi va deveni de neīnvins.

Īmi īnchipui ce nobilă indignare vor provoca unora asemenea cuvinte... Cum? Īn Republica sovietică socialistă trecerea la capitalismul de stat ar īnsemna un pas īnainte?... Nu este asta o trădare a socialismului?

Tocmai de acest punct trebuie să ne ocupăm mai īndeaproape.

Īn primul rīnd, trebuie să lămurim īn ce anume constă acea trecere de la capitalism la socialism care ne dă dreptul şi temeiul să ne numim republică socialistă a Sovietelor.

Īn al doilea rīnd, trebuie să dezvăluim greşeala acelora care nu văd īn condiţiile economice mic-burgheze şi īn stihia mic-burgheză principalul duşman al socialismului la noi.

Īn al treilea rīnd, trebuie să īnţelegem bine de tot ce este Statul sovietic, să ne dăm bine seama de deosebirea care există din punct de vedere economic īntre acest stat şi statul burghez.

Să examinăm toate aceste trei aspecte.

N-a existat īncă, pe cīt se pare, nici un om care, punīndu-şi problema economiei Rusiei, să conteste caracterul tranzitoriu al acestei economii. Nici un comunist, pe cīt se pare, n-a contestat că expresia «Republică Sovietică Socialistă» trebuie īnţeleasă īn sensul că Puterea sovietică e hotărītă să īnfăptuiască trecerea la socialism, şi nicidecum īn sensul că noile rīnduieli economice sīnt considerate drept socialiste.

Dar ce īnseamnă cuvīntul trecere? Nu īnseamnă el, aplicat la economie, că īn actuala orīnduire există elemente, părticele, bucăţele atīt de capitalism, cīt şi de socialism? Oricine va recunoaşte că da. Dar nu oricine, recunoscīnd acest lucru, īncearcă să-şi dea seama care anume elemente din diferitele formaţiuni social-economice există īn momentul de faţă īn Rusia. Or, tocmai aici e miezul problemei.

Să enumerăm aceste elemente:

1) economia ţărănească patriarhală, care īn mare măsură este o economie naturală;

2) mica producţie de mărfuri (ea cuprinde majoritatea ţăranilor care vīnd grīne);

3) capitalismul privat;

4) capitalismul de stat;

5) socialismul.

Rusia e atīt de mare şi de variată, că īn ea se īmpletesc toate aceste diverse tipuri de formaţiuni social-economice. Tocmai īn această īmpletire constă specificul situaţiei.

Se pune īntrebarea: dar care elemente totuşi precumpănesc? Este limpede că īntr-o ţară de mici ţărani precumpăneşte, şi nu poate să nu precumpănească, stihia mic-burgheză; majoritatea, enorma majoritate a agricultorilor sīnt mici producători de mărfuri. Pojghiţa de capitalism de stat (monopolul cerealelor, antreprenorii şi comercianţii care se află sub control, cooperatorii burghezi) este ruptă la noi ba ici, ba colo de speculanţi, şi principalul obiect de speculă īl formează cerealele.

Lupta principală se desfăşoară tocmai īn acest domeniu. Īntre cine şi cine se dă această luptă, dacă e să ne exprimăm īn termenii categoriilor economice de felul «capitalisimului de stat»? Īntre elementul al 4-lea şi al 5-lea din enumerarea pe care am făcut-o mai sus? Desigur că nu. Aici nu luptă capitalismul de stat īmpotriva socialismului, ci mica burghezie plus capitalismul privat luptă īmpreună, cot la cot, atīt īmpotriva capitalismului de stat, cīt şi īmpotriva socialismului. Mica burghezie se īmpotriveşte oricărui amestec, oricărei evidenţe şi oricărui control de stat atīt pe linia capitalismului de stat, cīt şi pe linia socialismului de stat. Acesta e un fapt real, absolut indiscutabil, şi īn neīnţelegerea lui īşi au rădăcina o serie īntreagă de greşeli economice. Speculantul, borfaşul comerţului, cel ce subminează monopolul — iată care e principalul nostru duşman «dinăuntru», duşmanul măsurilor economice luate de Puterea sovietică. Dacă acum 125 de ani mai putea fi scuzată tendinţa micilor burghezi francezi, a celor mai īnfocaţi şi mai sinceri revoluţionari de a īnvinge pe speculant prin executarea unui mic număr de «aleşi» şi prin declamaţii tunătoare, apoi acum atitudinea pur franţuzească pe care o adoptă faţă de această problemă unii socialişti-revoluţionari de stīnga provoacă fiecărui revoluţionar conştient numai dezgust şi scīrbă. Noi ştim foarte bine că baza economică a speculei o constituie pătura de mici proprietari, care īn Rusia este extrem de largă, şi capitalismul privat, care are īn fiecare mic-bunghez un agent al său. Noi ştim că aceasta hidră mic-burgheză, cu milioanele ei de tentacule, cuprindie cīnd ici, cīnd colo unele straturi de muncitori, că īn locul monopolului de stat specula este aceea care pătrunde īn toţi porii vieţii noastre social-economice.

Cine nu vede acest fenomen dovedeşte, tocmai prin orbirea sa, că este prizonierul unor prejudecăţi mic-burgheze...

Micul burghez are o rezervă de bănişori, cīteva miişoare pe care le-a strīns, īn timpul războiului, prin mijloace «permise» şi, mai ales, nepermise. Acesta este tipul economic care este caracteristic ca bază a speculei şi a capitalismului privat. Banii sīnt un titlu care dă dreptul la obţinerea de bunuri sociale, iar pătura de mici proprietari, care numără multe milioane, ţinīnd strīns acest titlu, īl ascunde de «stat», fiindcă ea nu crede īn nici un fel de socialism sau comunism şi «aşteaptă să treacă» furtuna proletară. Ori supunem evidenţei şi controlului nostru pe acest mic-burghez (şi noi putem să facem acest lucru, dacă organizăm sărăcimea, adică majoritatea populaţiei sau a semiproletarilor, īn jurul avangărzii proletare conştiente), ori el va răsturna īn mod sigur şi inevitabil puterea noastră muncitorească, aşa cum au doborīt revoluţia Napoleonii şi Cavaignacii, care au apărut tocmai pe acest teren al micii proprietăţi. Aşa se pune chestiunea. Numai aşa se pune chestiunea...

Micul burghez, care-şi păstrează cele cīteva miişoare, e duşmanul capitalismului de stat; el doreşte ca aceste miişoare să le realizeze neapărat īn folosul său şi īmpotriva populaţiei sărace, īmpotriva oricărui control general de stat; dar suma acestor miişoare constituie o bază de multe miliarde de ruble pentru speculă, care subminează construcţia noastră socialistă. Să presupunetm că un anumit număr de muncitori produc īn cīteva zile o sumă de valori exprimată prin cifra 1.000. Să presupunem, totodată, că 200 din această sumă se pierd, la noi, datorită speculei mărunte, datorită diferitelor sustrageri şi diferitelor forme de eludare a decretelor şi dispoziţiilor sovietice de către micii proprietari. Orice muncitor conştient va spune: dacă aş putea să dau 300 din o mie pentru a se introduce mai multă ordine şi a se realiza o mai bună organizare, aş da bucuros 300 īn loc de 200, pentru că sub Puterea sovietică va fi foarte uşor să se reducă pe urmă acest «tribut», să zicem, la o sută sau la cincizeci, o dată ce ordinea şi organizarea vor fi puse la punct, o dată ce zădărnicirea oricărui monopol de stat de către micii proprietari va fi definitiv īnfrīntă.

Prin acest simplu exemplu cifric — pe care īn mod intenţionat l-am simplificat la maximum, pentru a face ca expunerea să fie mai populară — se lămureşte corelaţia, din situaţia de astăzi, dintre capitalismul de stat şi socialism. Puterea de stat se află īn mīinile muncitorilor; ei au deplina posibilitate juridică de «a lua» toată mia, adică de a nu da nici un ban care să nu aibă o destinaţie socialistă. Această posibilitate juridică, care se sprijină pe trecerea de fapt a puterii īn mīna muncitorilor, constituie un element al socialismului. Dar stihia micului proprietar şi a capitalului privat subminează pe multe căi situaţia de drept, deschide drum speculei şi īmpiedică aplicarea decretelor sovietice. Capitalismul de stat ar īnsemna un gigantic pas īnainte, chiar dacă (şi intenţionat am luat un asemenea exemplu cifric, ca să demonstreze acest lucru īn mod izbitor) ar trebui să plătim mai mult decīt acum, fiindcă merită să plăteşti «pentru īnvăţătură», fiindcă aşa ceva e spre folosul muncitorilor, fiindcă o victorie asupra dezordinii, ruinei şi dezorganizării e mai importantă, decīt orice, fiindcă o continuare a anarhiei micului proprietar constituie cel mai mare, cel mai cumplit pericol, care (dacă nu-i vom pune capăt) ne va distruge fără doar şi poate, īn timp ce plata unui tribut mai mare către capitalismul de stat nu numai că nu ne va distruge, dar ne va duce pe calea, cea mai sigură spre socialism. Clasa muncitoare, care a īnvăţat cum să apere ordinea de stat īmpotriva anarhiei micii proprietăiţi, care a īnvăţat cum să organizeze pe scara īntregului stat o mare producţie bazată pe capitalismul de stat, va avea atunci — iertaţi-mi expresia — toate atuurile īn mīnă şi consolidarea socialismului va fi asigurată.

Capitalismul de stat este, din punct de vedere economic, incomparabil superior economiei noastre actuale; aceasta īn primul rīnd.

Iar īn al doilea rīnd, el nu prezintă nici un pericol pentru Puterea sovietică, fiindcă Statul sovietic este un stat īn care e asigurată puterea muncitorilor şi a ţăranilor săraci...

 

***

Ca să lămurim şi mai bine chestiunea, vom da mai īntīi un exemplu foarte concret de capitalism de stat, un exemplu care e cunoscut de toată lumea: Germania. Aici avem «ultimul cuvīnt» al tehnicii moderne a marii industrii capitaliste şi al unei organizări sistematice care e subordonată imperialismului iunchero-burghez. Lăsaţi la o parte cuvintele subliniate şi, īn locul statului militar, iuncherist, burghez, imperialist, puneţi tot un stat, dar de alt tip social, cu un alt conţinut de clasă: statul sovietic, adică un stat proletar, şi veţi obţine īntreaga sumă de condiţii care ne dă socialismul.

Nu se poate concepe socialismul fără tehnica marii industrii capitaliste, care e bazată pe ultimul cuvīmt al ştiinţei moderne, şi fără o organizare de stat sistematică, care să oblige zeci de milioane de oameni să respecte cu toată stricteţea o normă unică īn producţia şi repartiţia produselor. Despre asta noi, marxiştii, am vorbit īntotdeauna, dar cu nişte oameni care n-au īnţeles nici măcar atīta (anarhiştii şi mai bine de jumătate din socialiştii-revoluţionari de stīnga) nu face să stăm de vorbă nici două secunde.

Totodată, nu se poate concepe socialismul fără dominaţia proletariatului īn stat: asta este tot o chestiune elementară. Şi istoria (de la care nimeni, īn afară, poate, de neghiobii menşevici de primul rang, n-a aşteptat să ne ducă pe o cale lină, uşoară, liniştită şi simplă la un socialism «integral») a urmat o cale atīt de originală, īncīt a dat naştere, prin 1918, la două jumătăţi de socialism diferite, aşezate una līngă alta, ca doi pui īn devenire, īn aceeaşi găoace a imperialismului internaţional. Germania şi Rusia au īntruchipat īn 1918, īn modul cel mai concret, realizarea materială a condiţiilor economice, de producţie, social-economice ale socialismului, pe de o parte, şi a condiţiilor sale politice, pe de altă parte.

O revoluţie proletară victorioasă īn Germania ar sparge dintr-o dată, cu cea mai mare uşurinţă, orice găoace a imperialismului (care, din păcate, e făcută din cel mai bun oţel şi de aceea nu poate fi spartă prin eforturile oricărui... pui), ar īnfăptui cu siguranţă victoria socialismului mondial, şi aceasta fără nici o greutate sau avīnd de īnvins greutăţi cu totul neīnsemnate, dacă, bineīnţeles, «greutatea» o măsurăm după criteriul istoric universal, iar nu după criteriul mărginit al unui filistin.

Atīta timp cit īn Germania revoluţia īntīrzie īncă «să se nască», sarcina noastră e să īnvăţăm de la capitalismul de stat al germanilor, să depunem toate eforturile pentru a-l prelua, fără a ezita să recurgem la procedee dictatoriale pentru a accelera această preluare şi mai mult decīt a accelerat Petru preluarea culturii occidentale de către barbara Rusie, fără a se da īn lături de la mijloacele barbare de luptă īmpotriva barbariei. Dacă printre anarhişti şi socialiştii-revoluţionari de stīnga se găsesc oameni (īntīmplător mi-am adus aminte de cuvīntările rostite de Karelin şi Ghe la C.E.C.) care sīnt īn stare să judece īn felul lui Karelin, să spună că nu ne stă bine nouă, revoluţionarilor, «să īnvăţăm» de la imperialismul german, atunci trebuie să spunem un singur lucru: revoluţia care i-ar lua īn serios pe astfel de oameni ar fi iremediabil pierdută (şi şi-ar merita pe deplin soarta).

Īn Rusia precumpăneşte acum tocmai capitalismul mic-burghez, de la care unul şi acelaşi drum duce atīt spre marele capitalism de stat, cīt şi spre socialism, trecīnd prin una şi aceeaşi etapă intermediară, care poartă denumirea de «evidenţă şi control exercitat de īntregul popor asupra producţiei şi repartiţiei produselor». Cine nu īnţelege acest lucru face o greşeală economică de neiertat fie pentru că nu cunoaşte faptele reale, nu vede lucrurile aşa cum sīnt şi nu e īn stare să privească adevărul īn faţă, fie pentru că se mărgineşte să opună īn mod abstract «socialismului» «capitalismul» şi nu caută să īnţeleagă formele şi gradele concrete pe care le prezintă acum, la noi, această trecere.

Īn paranteză fie zis, avem aici aceeaşi greşeală teoretică care a derutat pe cei mai buni dintre cei din lagărul lui «Novaia Jizn»[N303] şi al lui «Vpered»; cei mai răi dintre ei şi cei mediocri, din prostie şi lipsă de caracter, se tīrăsc īn coada burgheziei, de care se lasă intimidaţi; cei mai buni n-au īnţeles că nu degeaba au vorbit dascălii socialismului despre o īntreaga perioadă de trecere de la capitalism la socialism şi nu degeaba au atras ei atenţia īn repetate rīnduri asupra «īndelungatelor dureri ale facerii», de care e īnsoţită apariţia noii societăţi[N304], iar această nouă societate este şi ea doar o abstracţie, care nu poate să capete viaţă decīt printr-o serie de diferite īncercări concrete, cu caracter imperfect, de a crea cutare sau cutare stat socialist.

Tocmai pentru că de la actuala situaţie economică a Rusiei nu se poate păşi īnainte fără a trece prin ceea ce este comun atīt capitalismului de stat, cīt şi socialismului (evidenţa şi controlul exercitat de īntregul popor), este o totală absurditate teoretică să sperii pe alţii şi să te sperii şi pe tine īnsuţi cu o «evoluţie īn direcţia capitalismului de stat». Asta nu īnseamnă altceva decīt a te abate cu gīndul «īn direcţie» opusă căii reale a «evoluţiei», a nu īnţelege această cale, iar īn practică aşa ceva echivalează cu a trage īnapoi spre capitalismul micului proprietar.

Pentru ca cititorii noştri să se convingă că această «īnaltă» apreciere asupra capitalismului de stat n-a fost făcută de mine numai acum, ci şi īnainte de luarea puterii de către bolşevici, īmi permit să citez următorul pasaj din broşura mea «Catastrofa care ne ameninţă şi cum să luptăm īmpotriva ei», care a fost scrisă īn septembrie 1917:

«...Īncercaţi ca īn locul statului iuncherilor şi capitaliştilor, īn locul statului moşieresc-capitalist să puneţi statul democrat-revoluţionar, adică un stat care desfiinţează pe cale revoluţionară orice privilegii, care nu se teme să īnfăptuiască pe cale revoluţionară democratismul cel mai deplin. Veţi vedea că īntr-un stat realmente democrat-revoluţionar capitalismul monopolist de stat īnseamnă, fatal, inevitabil, un pas, ba chiar mai mulţi paşi spre socialism!

...Căci socialismul nu este decīt pasul imediat următor monopolului capitalist de stat.

...Capitalismul monopolist de stat constituie cea mai desăvīrşită pregătire materială a socialismului, este pragul lui, acea treaptă a scării istorice īntre care (treaptă) şi treapta numită socialism nu există altă treaptă intermediară» (p. 27 şi 28)[2].

De notat că acestea au fost scrise pe vremea lui Kerenski, că aici nu este vorba despre dictatura proletariatului, despre statul socialist, ci despre un stat «democrat-revoluţionar». Nu este oare limpede că, cu cīt ne-am ridicat mai mult deasupra acestei trepte politice, cu cīt īntruchipăm mai complet īn Soviete statul socialist şi dictatura proletariatului, cu atīt mai puţin ne este permis să ne temem de «capitalismul de stat»? Nu este oare limpede că din punct de vedere material, economic, din punctul de vedere al producţiei, noi nu ne aflăm īncă īn «pragul» socialismului? Şi că altfel decīt păşind peste acest «prag»-, care n-a fost īncă atins de noi, nu vom putea să intrăm pe poarta socialismului?...

  

***

Extrem de instructivă este şi următoarea īmprejurare.

Īn cursul controversei pe care am avut-o cu tovarăşul Buharin la şedinţa Comitetului Executiv Central, dīnsul a arătat printre altele: īn chestiunea lefurilor mari pentru specialişti, «noi» sīntem «mai la dreapta decīt Lenin», īntrucīt nu vedem aici nici o deviere de la principii, dacă ne amintim de cele spuse de Marx, că, īn anumite condiţii, cel mai nimerit lucru pentru clasa muncitoare ar fi «să se răscumpere de la această bandă»[N305] (şi anume de la banda capitaliştilor, adică să răscumpere de la burghezie pămīntul, fabricile, uzinele şi celelalte mijloace de producţie).

Această observaţie este extrem de interesantă....

...Reflectaţi atent asupra ideii lui Marx.

Era vorba despre Anglia din deceniul al 8-lea al secolului trecut, despre perioada de culminaţie a capitalismului premonopolist, despre o ţară care avea pe atunci mai puţin militarism şi mai puţină birocraţie decīt celelalte, despre ţara īn care existau pe atunci cele mai multe posibilităţi pentru o victorie «paşnică» a socialismului īn sensul «despăgubirii» burgheziei de către muncitori. Şi Marx spunea: īn anumite condiţii, muncitorii nu vor refuza īn nici un caz să despăgubească burghezia. Marx nu-şi lega mīinile lui şi nici pe ale viitorilor militanţi ai revoluţiei socialiste īn ce priveşte diferitele forme, metode şi mijloace ale revoluţiei, īntrucīt īnţelegea perfect de bine ce mulţime de probleme noi se vor ridica atunci, cum se va schimba īntreaga situaţie şi cīt de des şi de mult se va schimba ea īn cursul revoluţiei.

Dar īn Rusia Sovietică — după cucerirea puterii de către proletariat, după zdrobirea īmpotrivirii militare a exploatatorilor şi a celei exercitate de ei prin sabotaj — nu este evident că s-au creat unele condiţii de tipul acelora care s-ar fi putut crea acum o jumătate de secol īn Anglia, dacă ea ar fi īnceput să treacă atunci īn mod paşnic la socialism? Īn Anglia, subordonarea capitaliştilor de către muncitori ar fi putut fi asigurată atunci de următoarele īmprejurări: 1) o totală precumpănire a muncitorilor, a proletarilor, īn sīnul populaţiei datorită faptului că ţara era lipsită de ţărănime (īn Anglia existau, īn deceniul al 8-lea, unele indicii care īndreptăţeau speranţa că socialismul va obţine succese extrem de rapide īn rīndurile muncitorilor agricoli); 2) o excelentă organizare a proletariatului īn sindicate (Anglia era pe atunci prima ţară din lume īn această privinţă); 3) un nivel cultural relativ ridicat al proletariatului, care trecuse prin şcoala unei dezvoltări seculare a libertăţii politice; 4) o īndelungată deprindere a capitaliştilor din Anglia, care erau admirabil organizaţi — pe atunci ei erau capitaliştii cei mai bine organizaţi din toate ţările lumii (acum această īntīietate o deţine Germania) — de a rezolva prin compromisuri problemele politice şi economice. Datorită acestor īmprejurări a putut să apară atunci ideea că īn Anglia e posibilă o subordonare paşnică a capitaliştilor de către muncitori.

La noi, această subordonare este asigurată īn momentul de faţă de anumite premise concrete (victoria din octombrie şi reprimarea, din octombrie pīnă īn februarie, a īmpotrivirii militare a capitaliştilor şi a celei exercitate de ei prin sabotaj). La noi, unde nu se poate vorbi de o deplină preoumpănire a muncitorilor, a proletarilor, īn sīnul populaţiei, şi de o organizare a lor superioară, sprijinirea proletarilor de către ţărănimea săracă şi repede ruinată a devenit un factor al victoriei. Īn fine, la noi nu există un īnalt nivel cultural şi nici deprinderea de a recurge la compromisuri. Dacă reflectăm mai atent asupra acestor condiţii concrete, devine clar că acum noi putem şi trebuie să ajungem la o īmbinare a metodelor de reprimare necruţătoare a īmpotrivirii opuse de capitaliştii necivilizaţi — care nu acceptă nici un fel de «capitalism de stat», care nu vor să ştie de nici un compromis, care continuă să saboteze prin speculă, prin coruperea sărăcimii etc. măsurile luate de Puterea sovietică — cu metode de compromis sau de răscumpărare faţă de capitaliştii civilizaţi, care acceptă «capitalismul de stat» şi sīnt īn stare să-l īnfăptuiască, care sīnt folositori proletariatului īn calitatea lor de organizatori pricepuţi şi experimentaţi ai unor īntreprinderi mari, care asigură īntr-adevăr aprovizionarea cu produse a zeci de milioane de oameni.

Buharin este un economist marxist deosebit de cult. De aceea şi-a amintit el că Marx a avut perfectă dreptate atunci cīnd le-a arătat muncitorilor că este important ca ei să păstreze organizarea marii producţii tocmai pentru a face ca trecerea la socialism, să fie mai uşoară, că este pe deplin admisibilă ideea de a-i plăti bine pe capitalişti, de a-i despăgubi dacă (cu titlu de excepţie: Anglia era pe atunci o excepţie) īmprejurările vor fi de aşa natură că īi vor obliga pe capitalişti să se supună īn mod paşnic şi să treacă īn mod civilizat şi organizat la socialism, pe bază de despăgubire.

Dar Buharin a căzut īntr-o greşeală, fiindcă n-a reflectat īndeajuns asupra particularităţilor concrete pe care le prezintă actuala situaţie din Rusia, o situaţie īntr-adevăr excepţională, īn care noi, proletariatul din această ţară, sīntem īnaintea oricărei Anglii şi a oricărei Germanii prin regimul nostru politic, prin forţa puterii politice a muncitorilor, şi totodată īn urma celui mai īnapoiat dintre statele Europei occidentale sub raportul organizării unui capitalism de stat bine orīnduit, sub raportul nivelului de cultură şi al gradului de pregătire necesar pentru «introducerea» socialismului din punctul de vedere al producţiei materiale. Nu este limpede că din această situaţie specifică decurge īn momentul de faţă necesitatea unei «răscumpărări» de un gen aparte, pe care muncitorii trebuie s-o propună capitaliştilor celor mai cultivaţi, celor mai talentaţi şi mai capabili sub raport organizatoric, care sīnt gata să intre īn serviciul Puterii sovietice şi-o ajute īn mod conştiincios să organizeze o producţia «de stat» mare şi foarte mare? Nu este limpede că, īn această situaţie atīt de originală, trebuie să căutăm să evităm două greşeli diferite, din care fiecare este, īn felul ei, o greşeală mic-burgheză? Pe de o parte, ar fi o greşeală ireparabilă să declarăm că, din moment ce s-a recunoscut că nu există o concordanţă īntre «forţele» noastre economice şi forţa noastră politică, «rezultă» că nu trebuia să punem mīna pe putere. Aşa gīndesc nişte «oameni din cutie»[3], care uită că o «concordanţă» n-are să existe niciodată, că ea nu poate să existe nici īn dezvoltarea naturii şi nici īn aceea a societăţii, că numai printr-un şir de īncercări — din care fiecare, luată īn parte, va fi unilaterală şi va fi lipsită īntr-o oarecare măsură de concordanţă — va fi creat socialismul integral pe baza colaborării revoluţionare a proletariatului din toate ţările.

Pe de altă parte, ar fi o greşeală vădită să dăm frīu liber palavragiilor şi frazeologilor, care īşi permit să se lase antrenaţi īntr-un revoluţionarism «īnflăcărat», dar nu sīnt īn stare să desfăşoare o activitate revoluţionară consecventă, chibzuită, cīntărită, care să ţină seama şi de momentele de tranziţie cele mai dificile.

Din fericire, istoria dezvoltării partidelor revoluţionare şi a luptei duse de bolşevism īmpotriva lor ne-a lăsat moştenire unele tipuri bine conturate, dintre care socialiştii-revoluţionari de stīnga şi anarhiştii ne oferă o ilustrare destul de vie a tipului de prost revoluţionar. Ei ţipă acum pīnă la isterie, cu spume la gură, īmpotriva «conciliatorismului» «bolşevicilor de dreapta»-. Dar ei nu sīnt īn stare să judece şi să aprecieze prin ce a fost rău «conciliatorismul» şi pentru ce a fost el, pe bună dreptate, condamnat de istorie şi de mersul revoluţiei.

Politica de conciliere din timpul lui Kerenski a făcut ca puterea să īncapă pe mīna burgheziei imperialiste; or, problema puterii este problema fundamentală a oricărei revoluţii. Conciliatorismul unei părţi din bolşevici īn octombrie-noiembrie 1917 se explică fie prin teama ca proletariatul să nu pună mīna pe putere, fie prin dorinţa de a īmpărţi puterea pe din două nu numai cu «tovarăşii de drum nesiguri», de felul socialiştilor-revoluţionari de stīnga, dar şi cu duşmanii, cu cernoviştii şi menşevicii, care ne-ar fi stīnjenit īn mod inevitabil īn īnfăptuirea unor sarcini de căpetenie: dizolvarea Adunării constituante, zdrobirea necruţătoare a Bogaevskilor, aplicarea īntocmai a măsurilor luate de instituţiile sovietice, efectuarea de confiscări.

Acum puterea, cucerită de un singur partid, de partidul proletariatului, se află īn mīinile lui şi e consolidatăşi fără «tovarăşii de drum nesiguri». A vorbi, īn momentul de faţă, de conciliatorism cīnd nu este şi nu poate fi vorba de o īmpărţire a puterii, de renunţare la dictatura proletarilor īmpotriva burgheziei īnseamnă pur şi simplu a repeta ca un papagal nişte cuvinte īnvăţate pe dinafară, dar fără să le fi īnţeles. A califica drept «conciliatorism» faptul că noi, ajungīnd īntr-o situaţie īn care putem şi trebuie să conducem ţara, căutăm să atragem de partea noastră, fără a cruţa banii, pe cele mai culte dintre elementele formate de capitalism, să le luăm īn slujba noastră pentru a combate destrămarea provocată de stihia micului proprietar, īnseamnă a nu fi cīt de cīt īn stare să reflectezi asupra sarcinilor economice ale construirii socialismului...“[4]

 

 

Despre impozitul īn natură,
despre libertatea comerţului,
despre concesiuni

Consideraţiile din 1918, citate mai sus, conţin o serie de greşeli īn ce priveşte termenele. Termenele s-au dovedit a fi mai lungi decīt am presupus atunci. Asta nu-i de mirare. Dar elementele fundamentale ale economiei noastre au rămas aceleaşi. „Sărăcimea“ satelor (proletarii şi seimiproletarii) s-a transformat, īn foarte multe cazuri, īn ţărănime mijlocaşă. Prin aceasta „stihia“ micii proprietăţi, stihia mic-burgheză s-a īntărit. Iar războiul civil din anii 1918—1920 a agravat extrem de mult ruina ţării, a īmpiedicat refacerea forţelor ei de producţie şi a făcut ca tocmai proletariatul să sīngereze cel mai mult. La aceasta s-au adăugat recolta proastă din 1920, lipsa de nutreţ, mortalitatea ridicată a vitelor, un neajuns care a īmpiedicat şi mai mult refacerea transporturilor şi a industriei, īntrucīt s-a răsfrīnt, de pildă, asupra transportului de lemne — principalul nostru combustibil —, pentru care sīnt folosiţi caii ţăranilor.

Ca urmare, spre primăvana anului 1921 situaţia politică era de aşa natură, īncīt devenise absolut necesar să se ia imediat măsurile cele mai energice, cele mai urgente pentru īmbunătăţirea situaţiei ţărănimii şi redresarea forţelor ei de producţie.

De ce tocmai a ţărănimii, şi nu a muncitorilor?

Deoarece pentru īmbunătăţirea situaţiei muncitorilor e nevoie de pīine şi de combustibil. Acum „piedica“ cea mai mare, din punct de vedere al īntregii economii de stat, o constituie tocanai acest fapt. Īnsă o sporire a producţiei şi a colectărilor de cereale, o creştere a cantităţii de combustibil şi o intensificare a transportării lui nu se pot obţine altfel decīt printr-o īmbunătăţire a situaţiei ţărănimii, prin redresarea forţelor ei de producţie. Trebuie să īncepem cu ţărănimea. Cine nu īnţelege acest lucru, cine īnclină să vadă īn această punere a ţăranilor pe primul plan o „renunţare“ sau ceva īn genul unei renunţări la dictatura proletariatului, acela pur şi simplu nu aprofundează chestiunea, se lasă captivat de frazeologie. Dictatura proletariatului īnseamnă conducerea politicii de către proletariat. Proletariatul, ca clasă conducătoare, ca clasă dominantă, trebuie să ştie să-şi orienteze īn aşa fel politica, īncīt să rezolve īn primul rīnd problema cea mai urgentă, cea mai „nevralgică“. Acum sarcina cea mai urgentă constă īn a lua măsuri menite să ridice imediat forţele de producţie ale gospodăriei ţărăneşti. Numai pe această cale se poate obţine şi o īmbunătăţire a situaţiei muncitorilor şi o īntărire a alianţei dintre muncitori şi ţărani, o consolidare a dictaturii proletariatului. Un proletar sau un reprezentant al proletariatului care ar vrea să ajungă la o īmbunătăţire a situaţiei muncitorilor fără să urmeze această cale ar deveni īn realitate un complice al albgardiştilor şi al capitaliştilor. Fiindcă a nu urma această cale īnseamnă a pune interesele de breaslă ale muncitorilor mai presus de interesele lor de clasă, īnseamnă a sacrifica, de dragul unui avantaj imediat, efemer şi parţial, interesele īntregii clase muncitoare, ale dictaturii ei, ale alianţei ei cu ţărănimea īmpotriva moşierilor şi capitaliştilor, ale rolului ei conducător īn lupta pentru eliberarea muncii de sub jugul capitalului.

Aşadar, este nevoie, īn primul rīnd, de măsuri imediate şi serioase pentru redresarea forţelor de producţie ale ţărănimii.

Acest lucru nu se poate face fără schimbări serioase īn politica de aprovizionare. O asemenea schimbare a fost īnlocuirea predării obligatorii a surplusurilor de cereale printr-un impozit īn natură, şi ea era legată de libertatea de a face comerţ după achitarea impozitului, cel puţin īn cadrul circuitului economic local.

Care este esenţa īnlocuirii predării obligatorii a surplusurilor printr-un impozit īn natură?

Īn această privinţă au o largă răspīndire unele idei greşite. Greşeala provine īn cea mai mare parte din faptul că oamenii nu caută să pătrundă sensul acestei treceri, că ei nu se īntreabă de la ce pleacă această trecere şi la ce duce. Unii īşi īnchipuie că ar fi vorba de o trecere de la comunism īn general la rīnduielile burgheze īn general. Īn combaterea acestei greşeli trebuie să ne referim neapărat la cele spuse īn mai 1918.

Impozitul īn natură este una din formele de trecere de la un „comunism de război“ sui-generis, ce ne-a fost impus de starea de extremă sărăcie, de ruină şi război, la un schimb de produse reglementar, socialist. Iar acesta din urmă este, la rīndul lui, una din formele de trecere de la socialism, şi anume de la un socialism cu particularităţile lui determinate de precumpănirea micii ţărănimi īn sīnul populaţiei, la comunism.

Acest „comunism de război“ sui-generis consta īn aceea că de fapt noi luam de la ţărani toate surplusurile şi cīteodată nu numai surplusurile, dar şi o parte din produsele necesare pentru hrana ţăranului, şi le luam pentru a face faţă nevoilor armatei şi pentru a asigura īntreţinerea muncitorilor. Le luam īn cea mai mare parte pe datorie, pe bani de hīrtie. Altfel n-am fi putut, īntr-o ţară ruinată, ca a noastră şi īn care predomină mica producţie agricolă să īnvingem pe moşieri şi pe capitalişti. Şi faptul că am īnvins (īn ciuda sprijinului dat exploatatorilor noştri de către cele mai puternice state din lume) arată nu numai ce minuni de eroism sīnt īn stare să săvīrşească muncitorii şi ţăranii īn lupta lor de eliberare; el arată totodată ce rol de lachei ai burgheziei jucau īn realitate menşevicii, socialiştii-revoluţionari, Kautsky & Co. cīnd ne făceau o vină din acest „comunism de război“. El trebuie considerat ca un merit al nostru.

Dar nu mai puţin necesar este să cunoaştem adevărata măsură a acestui merit. „Comunismul de război“ ne-a fost impus de război şi de starea de ruină a ţării. El n-a fost şi nu putea să fie o politică corespunzătoare sarcinilor economice ale proletariatului. El a fost o măsură temporară. O politică justă a proletariatului care-şi exercită dictatura īntr-o ţară cu mică producţie agricolă este schimbul de cereale pe produsele industriale necesare ţăranului. Numai o asemenea politică de aprovizionare corespunde sarcinilor proletariatului, numai ea este īn măsură să consolideze bazele socialismului şi să ducă la victoria lui deplină.

Impozitul īn natură este o cale de trecere spre această politică. Sīntem īncă atīt de ruinaţi, atīt de apăsaţi de povara războiului (care a fost ieri şi care, datorită lăcomiei şi urii capitaliştilor, poate să izbucnească din nou mīine), īncīt nu sīntem īn stare să-i dăm ţăranului produse industriale pentru toate cerealele de care avem nevoie. Şi, īntrucīt ştim acest lucru, noi introducem impozitul īn natură, adică luăm sub formă de impozit o cantitate de grīne care reprezintă minimul necesar (pentru armată şi pentru muncitori), iar pentru rest vom da īn schimb produse industriale.

Totodată nu trebuie să uităm un lucru: lipsurile şi ruina sīnt atīt de mari, īncīt e cu neputinţă să refacem dintr-o dată producţia mare, de fabrică, de stat, socialistă. Pentru aceasta e nevoie de mari stocuri de cereale şi de combustibil īn marile centre industriale şi trebuie īnlocuite maşinile uzate cu altele noi etc. Ne-am convins, din proprie experienţă, că toate astea nu se pot face deodată şi ştim că, după un război imperialist atīt de pustiitor, chiar şi cele mai bogate şi mai īnaintate ţări nu vor fi īn stare să rezolve această problemă decīt īntr-o perioadă de timp destul de īndelungată, de ani şi ani de zile. Este deci necesar să sprijinim īntr-o anumită măsură refacerea micii industrii, care n-are nevoie de maşini şi nici de rezerve de stat sau de stocuri masive de materii prime, combustibil şi produse alimentare şi care poate să dea imediat un anumit ajutor gospodăriei ţărăneşti şi să ridice forţele ei de producţie.

Ce rezultă de aici?

Rezultă că, pe baza unei anumite libertăţi a comerţului (fie ea şi numai locală), are loc o regenerare a micii burghezii şi a capitalismului. Acest lucru este neīndoielnic, şi ar fi ridicol să īnchidem ochii īn faţa lui.

Se pune īntrebarea: este oare necesar acest lucru? Īşi găseşte el vreo justificare? Şi nu prezintă el un pericol pentru noi?

Asemenea īntrebări se pun multe, şi īn cele mai multe cazuri ele nu dovedesc altceva decīt (ca să mă exprim mai delicat) naivitatea acelora care le pun.

Amintiţi-vă cum am definit eu īn mai 1918 elementele (părţile componente) ale diferitelor sectoare (formaţiuni) social-econoimice existente īn economia noastră[5]. Nimeni n-ar putea să conteste existenţa tuturor acestor cinci trepte (sau părţi componente), a tuturor acestor cinci sectoare, de la cel patriarhal, adică semi-primitiv, pīnă la cel socialist. Că īntr-o ţară cu mică producţie agricolă precumpăneşte „sectorul“ micii producţii agricole, adică un „sector“ īn parte patriarhal şi īn parte mic-burghez, e ceva evident. Din moment ce există schimb, dezvoltarea micii gospodării este o dezvoltare mic-burgheză, o dezvoltare capitalistă; acesta e un adevăr incontestabil, un adevăr elementar al economiei politice, care e confirmat de īnsăşi experienţa zilnică şi de constatările făcute chiar şi de cetăţeanul de rīnd.

Ce politică poate deci să ducă proletariatul socialist īn faţa unei asemenea realităţi economice? Trebuie el să-i furnizeze micului ţăran, din producţia marii fabrici socialiste, toate produsele care-i sīnt necesare īn schimbul cerealelor şi al materiilor prime pe care le dă el? Aceasta ar fi politica cea mai de dorit, cea mai „justă“ — şi noi am şi īnceput s-o aplicăm. Dar noi nu putem să-i furnizăm toate produsele, sīntem īncă departe de aşa ceva şi n-o să putem face prea curīnd treaba asta sau, īn tot cazul, n-o s-o putem face pīnă ce nu vom termina cel puţin prima parte a lucrărilor de electrificare a īntregii ţări. Cum să procedăm īn acest caz? Sau să īncercăm să interzicem, să zăvorīm complet orice dezvoltare a schimbului particular, a schimbului care nu se face prin intermediul statului, deci a comerţului, deci a capitalismului, care e inevitabilă atunci cīnd există milioane de mici producători. O asemenea politică ar fi o prostie şi ar echivala cu o sinucidere pentru partidul care ar īncerca s-o pună īn aplicare. Ar fi o prostie, deoarece o asemenea politică ar fi, din punct de vedere economic, imposibilă; ar fi o sinucidere, deoarece partidele care ar īncerca să ducă o asemenea politică ar da inevitabil faliment. Să nu facem un secret din faptul că unii dintre comunişti au greşit „cu gīndul, cu vorba şi cu fapta“, căzīnd tocmai īn păcatul unei asemenea politici. Să căutăm să ne debarasăm de aceste greşeli. Trebuie să ne debarasăm neapărat de ele, căci altfel o să fie rău de tot.

Sau (şi aceasta este o politică posibilă şi singura raţională) să nu īncercăm să interzicem sau să zăvorīm dezvoltarea capitalismului, ci să căutăm să-l īndrumăm pe făgaşul capitalismului de stat. Acest lucru este posibil din punct de vedere economic, deoarece capitalismul de stat există — īntr-o formă sau alta, īntr-un grad sau altul — oriunde există elemente ale comerţului liber şi ale capitalismului īn general.

E posibilă īmbinarea, unirea, contopirea Statului sovietic, a dictaturii proletariatului cu capitalismul de stat?

Desigur că da. Tocmai acest lucru am căutat eu să-l dovedesc īn mai 1918. Tocmai acest lucru sper că l-am dovedit īn mai 1918. Mai mult chiar: tot atunci am dovedit că capitalismul de stat īnseamnă un pas īnainte īn comparaţie cu stihia micii proprietăţi (atīt a celei mic-patriarhale cīt şi a celei mic-burgheze). Se fac o mulţime de greşeli atunci cīnd se pune faţă īn faţă sau se compară capitalismul de stat numai cu socialismul, īn timp ce īn actuala situaţie politică şi economică se impune să-l comparăm şi cu producţia mic-burgheză.

Toată problema — atīt sub aspectul ei teoretic, cīt şi sub cel practic — constă īn a găsi metodele cele mai indicate pentru a īndruma dezvoltarea inevitabilă (īntr-un anumit grad şi pentru un anumit timp) a capitalismului pe făgaşul capitalismului de stat, īn a şti ce condiţii trebuie create īn acest scop, cum să asigurăm transformarea, īntr-un viitor apropiat, a capitalismului de stat īn socialism.

Pentru a ajunge la soluţionarea acestei probleme trebuie, īnainte de toate, să ne dăm cīt se poate de limpede seama ce are să fie şi ce poate să fie īn mod practic capitalismul de stat īn cadrul sistemului nostru sovietic, īn cadrul Statului nostru sovietic.

Cel mai simplu caz sau exemplu de modul cum Puterea sovietică īndrumează dezvoltarea capitalismului pe făgaşul capitalismului de stat, de modul cum „sădeşte“ ea capitalismul de stat, īl constituie concesiunile. Acum, la noi, toţi sīnt de acord că concesiunile sīnt necesare, dar nu toţi īşi dau seama de īnsemnătatea concesiunilor. Ce sīnt concesiunile īn sistemul sovietic din punctul de vedere al formaţiunilor social-economice şi al relaţiilor dintre ele? Ele sīnt o īnţelegere, un bloc, o alianţă a Puterii de stat sovietice, adică proletare, cu capitalismul de stat, īmpotriva stihiei micii proprietăţi (atīt a celei patriarhale, cīt şi a celei mic-burgheze). Concesionarul este un capitalist. El conduce īntreprinderea īn mod capitalist, īn vederea obţinerii unui profit, şi consimte să ajungă la o īnţelegere cu puterea de stat proletară pentru a obţine un plus de profit peste cel obişnuit sau pentru a-şi procura materii prime pe care altfel i-ar fi imposibil sau peste măsură de greu să le obţină. Puterea sovietică dobīndeşte un avantaj prin dezvoltarea forţelor de producţie şi sporirea — imediată sau īn foarte scurt timp — a cantităţii de produse. Să presupunem că avem o sută de īntreprinderi industriale, mine, exploatări forestiere. Noi nu putem să le exploatăm pe toate, pentru că nu avem destule maşini, produse alimentare şi mijloace de transport. Datorită unor cauze similare, exploatăm prost şi celelalte sectoare. Ca urmare a unei proaste şi incomplete exploatări a marilor īntreprinderi se ajunge la o recrudescenţă a stihiei micii proprietăţi īn toate formele ei de manifestare: slăbirea gospodăriei ţărăneşti īnvecinate (şi apoi a īntregii gospodării ţărăneşti), subminarea forţelor ei de producţie, zdruncinarea īncrederii ei īn Puterea sovietică, fraude şi speculă măruntă (care e cea mai periculoasă) practicată pe scară īntinsă etc. „Sădind“ capitalismul de stat sub formă de concesiuni, Puterea sovietică īntăreşte producţia mare īn raport cu cea mică, pe cea īnaintată īn raport cu cea īnapoiată, pe cea mecanizată īn raport cu cea manuală, sporeşte cantitatea de produse pe care o capătă de la marea industrie (reţinerile de cotă-parte), īntăreşte relaţiile economice reglementate de stat, ca o contrapondere la cele anarhice mic-burgheze. O politică de concesiuni dusă cu măsură şi prudenţă ne va ajuta, fără īndoială, să īmbunătăţim repede (īntr-o anumită măsură, nu prea mare) starea producţiei, situaţia muncitorilor şi ţăranilor, desigur cu preţul unor anumite sacrificii, cedīnd capitalismului milioane şi milioane de puduri de produse din cele mai preţioase. Determinarea limitelor şi condiţiilor īn care concesiunile sīnt convenabile şi nu prezintă pericol pentru noi depinde de raportul de forţe şi este hotărītă prin luptă, deoarece concesiunea este şi ea o formă de luptă, o continuare a luptei de clasă sub altă formă, şi nicidecum o īnlocuire a luptei de clasă prin pacea dintre clase. Metodele de luptă ne vor fi arătate de practică.

Īn comparaţie cu alte forme de capitalism de stat īn cadrul sistemului sovietic, capitalismul de stat sub forma concesiunilor este, poate, forma cea mai simplă, mai distinctă, mai clară şi mai precis conturată. Aici avem de-a face pur şi simplu cu o convenţie scrisă, formală, īncheiată cu cel mai civilizat şi mai īnaintat capitalism, cu cel occidental. Ştim precis ce avem de cīştigat şi de pierdut, ştim precis care sīnt drepturile şi obligaţiile noastre. Cunoaştem precis termenul pentru care acordăm concesiunea şi ştim care sīnt condiţiile de răscumpărare īnainte de termen īn cazul cīnd contractul prevede că avem dreptul la o asemenea răscumpărare. Noi plătim un anumit „tribut“ capitalismului mondial, „ne răscumpărăm“ de la el īn anumite condiţii şi ne asigurăm numaidecīt, īntr-o anumită măsură, consolidarea situaţiei Puterii sovietice, īmbunătăţirea condiţiilor noastre de gospodărire. Īn ce priveşte concesiunile, toată greutatea problemei constă īn faptul că, atunci cīnd īncheiem un contract de concesiune, trebuie să chibzuim şi să cumpănim totul, iar după aceea să ştim să urmărim modul cum sīnt respectate clauzele lui. Desigur, există aici greutăţi, şi īn perioada de īnceput greşelile sīnt, probabil, inevitabile; dar greutăţile acestea sīnt minime īn comparaţie cu celelalte probleme ale revoluţiei sociale şi īn special īn comparaţie cu celelalte forme de dezvoltare, de īngăduire şi de introducere a capitalismului de stat.

Īn legătură cu introducerea impozitului īn natură, sarcina cea mai importantă a tuturor activiştilor de partid şi a lucrătorilor din aparatul sovietic este să ştie să aplice īn mod just principiile, ideile de bază ale politicii „de concesiuni“ (adică ale unei politici īn genul capitalismului de stat „concesionist“) la celelalte forme ale capitalismului — comerţul liber, schimbul local etc.

Să luăim, de exemplu, cooperaţia. Nu degeaba decretul cu privire la impozitul īn natură a atras după sine o imediată revizuire a legii cooperaţiei şi o oarecare lărgire a „libertăţii“ şi drepturilor ei. Cooperaiţia este şi ea o fonmă a capitalismului de stat, dar o formă mai puţin simplă, mai puţin precis conturată şi mai complicată, care, din această cauză, creează, īn practică, dificultăţi mai mari pentru puterea noastră de stat. Cooperaţia micilor producători de mărfuri (şi despre aceasta, ca ceva precumpănitor, tipic īntr-o ţară cu mică producţie agricolă, este vorba aici, iar nu despre cooperaţia muncitorească) generează inevitabil relaţii mic-burgheze, capitaliste, favorizează dezvoltarea lor, īmpinge pe primul plan pe micii capitalişti şi le oferă cele mai mari avantaje. Şi nici nu poate fi altfel, din moment ce precumpănesc micii proprietari şi există posibilitatea şi necesitatea de a face schimb. Libertate şi drepturi pentru cooperaţie, īn actualele condiţii din Rusia, īnseamnă libertate şi drepturi pentru capitalism. Şi ar fi o prostie sau o crimă să īnchidem ochii īn faţa acestui adevăr atīt de evident.

Dar capitalismul „cooperatist“, spre deosebire de capitalismul privat, este, sub Puterea sovietică, o varietate a capitalismului de stat şi, ca atare, el este, deocamdată, avantajos şi folositor pentru noi — bineīnţeles, īntr-o anumită măsură. Deoarece impozitul īn natură īnseamnă libertatea de a vinde surplusurile rămase (acelea care nu se iau sub formă de impozit), e necesar să depunem eforturi ca această dezvoltare a capitalismului — fiindcă vīnzarea liberă, comerţul liber īnseamnă dezvoltarea capitalismului — să fie īndrumată pe făgaşul capitalismului cooperatist. Capitalismul cooperatist se aseamănă cu capitalismul de stat prin aceea că īnlesneşte evidenţa, controlul, supravegherea, existenţa unor relaţii contractuale īntre stat (īn cazul de faţă Statul sovietic) şi capitalist. Cooperaţia, ca formă a comerţului, e mai avantajoasă şi mai folositoare decīt comerţul particular nu numai pentru motivele arătate mai sus, dar şi pentru că īnlesneşte unirea laolaltă şi organizarea a milioane de locuitori şi apoi a īntregii populaţii, iar această īmprejurare constituie, la rīndul ei, un imens avantaj din punctul de vedere al trecerii ulterioare de la capitalismul de stat la socialism.

Să facem o comparaţie īntre concesiuni şi cooperaţie ca forme ale capitalismului de stat. Concesiunile se bazează pe marea industrie mecanizată, iar cooperaţia pe industria mică, manuală, īn parte chiar patriarhală. Concesiunea priveşte un singur capitalist sau o singură firmă, un sindicat, un cartel sau un trust, īn fiecare contract de concesiune. Cooperaţia cuprinde multe mii şi chiar milioane de mici proprietari. Concesiunea adimite şi chiar presupune un contract precis şi un termen precis. Cooperaţia nu admite nici contract absolut precis, şi nici termen absolut precis. E mult mai uşor să abrogi o lege a cooperaţiei decīt să rupi un contract de concesiune, īnsă a rupe un asemenea contract īnseamnă a rupe dintr-o dată, simplu, imediat relaţiile efective care decurg din alianţa economică sau „convieţuirea“ economică cu capitalistul, īn timp ce nici o abrogare a legii cooperaţiei şi nici o lege īn general nu numai că nu va rupe dintr-o dată „convieţuirea“ efectivă a Puterii sovietice cu micii capitalişti, dar, īn general, nu este īn măsură să rupă relaţii economice efective. Să-l „supraveghezi“ pe concesionar e uşor, dar să-l .,supraveghezi“ pe cooperator e greu. Trecerea de la concesiuni la socialism este trecerea de la o formă a marii producţii la o altă formă a ei. Trecerea de la cooperaţia micilor proprietari la socialism este trecerea de la mica producţie la cea mare, adică o trecere mai complicată, dar īn schimb capabilă să cuprindă, īn caz de reuşită, mase mai largi ale populaţiei, să smulgă rădăcinile mai adīnci şi mai viabile ale vechilor relaţii, ale relaţiilor presocialiste, şi chiar precapitaliste, care opun o rezistenţă deosebit de īnverşunată oricărei „inovaţii“. Prin politica noastră de concesiuni vom ajunge să avem, īn caz de succes, un mic număr de mari īntreprinderi model — īn comparaţie cu īntreprinderile noastre de azi — care vor fi la nivelul capitalismului contemporan īnaintat; peste cīteva zeci de ani, aceste īntreprinderi vor trece īn īntregime īn mīinile noastre. Politica noastră cooperatistă ne va duce, īn caz de reuşită, la o ridicare a micii gospodării şi va īnlesni trecerea ei, īntr-un interval de timp nedeterminat, la marea producţie pe bază de asociere liber consimţită.

Să luăm, acum, o a treia formă a capitalismului de stat. Statul atrage pe capitalist ca negustor, plătindu-i un anumit procent drept comision pentru vīnzarea produselor statului şi pentru achiziţionarea de produse ale micilor producători. O a patra formă: statul dă īn arendă īntreprinzătorului capitalist un stabiliment, o īntreprindere ori o porţiune de pădure sau de pămīnt etc. care aparţine statului, şi īn acest caz contractul de arendare seamănă mai degrabă cu un contract de concesiune. Despre ultimele două forme de capitalism de stat nici nu se vorbeşte la noi, nimeni nu se gīndeşte la ele şi nici nu le observă. Dar asta se īntīmplă nu pentru că sīntem puternici şi deştepţi, ci pentru că sīntem slabi şi proşti. Ne temem să privim drept īn faţă „adevărul josnic“ şi prea adesea ne lăsăm īn voia „amăgirii care ne īnalţă“[N306]. Cădem mereu īn confuzie cīnd spunem că „noi“ trecem de la capitalism la socialism, fără a căuta să ne dăm limpede şi precis seama cine anume sīnt aceşti „noi“. Enumerarea tuturor — neapărat a tuturor, fără excepţie — părţilor componente, a diferitelor formaţiuni social-economice existente īn economia noastră, făcută de mine īn articolul din 5 mai 1918[6], trebuie să ne stea mereu īnaintea ochilor, pentru ca să nu scăpăm din vedere această imagine limpede. „Noi“, avangarda, detaşamentul īnaintat al proletariatului, trecem direct la socialism, dar detaşamentul īnaintat este doar o mică parte din īntregul proletariat, care, la rīndul lui, este doar o mică parte din īntreaga masă a populaţiei. Şi pentru ca „noi“ să putem rezolva cu succes problema trecerii noastre directe la socialism, trebuie să īnţelegem ce căi intermediare, ce metode, ce procedee şi mijloace sīnt necesare pentru a trece de la relaţiile precapitaliste la socialism. Aici e miezul problemei.

Aruncaţi-vă o privire pe harta R.S.F.S.R. La nord de Vologda, la sud-est de Rostov pe Don şi de Saratov, la sud de Orenburg şi de Omsk, la nord de Tomsk se află imense īntinderi de pămīnt pe care ar putea să īncapă zeci de state civilizate din cele mai mari. Şi peste toate aceste īntinderi de pămīnt domneşte patriarhalismul, semisălbăticia şi chiar cea mai veritabilă sălbăticie. Dar īn depărtatele aşezări ţărăneşti din estul Rusiei? Īn toate regiunile unde zeci de verstc de drumuri vicinale — mai bine zis: zeci de verste de lipsă de drumuri — despart satul de calea ferată, adică de o legătură materială cu civilizaţia, cu capitalismul, cu marea industrie, cu oraşul mare? Oare nu predomină pretutindeni, īn aceste regiuni, acelaşi patriarhalism şi oblomovism[7] şi aceeaşi semisălbăticie?

Este oare posibilă īnfăptuirea unei treceri directe de la această situaţie — care predomină īn Rusia — la socialism? Da, este posibilă, īntr-o anumită măsură, dar cu o singură condiţie, pe care acum, datorită unei munci ştiinţifice uriaşe, care a fost dusă la bun sfīrşit, o cunoaştem precis[N307]. Această conidiţie este electrificarea. Dacă vom construi zeci de centrale electrice regionale (ştim acum unde şi cum putem şi trebuie să le construim), dacă vom transmite energia lor īn fiecare sat, dacă ne vom procura un număr suficient de motoare electrice şi de alte maşini, atunci nu va fi sau aproape că nu va fi nevoie de trepte de trecere, de verigi intermediare de la starea patriarhală la socialism. Īnsă noi ştim foarte bine că această „singură“ condiţie cere cel puţin zece ani numai pentru lucrările din prima etapă, iar o scurtare a acestui termen se poate concepe, la rīndul ei, numai īn cazul victoriei revoluţiei proletare īn ţări ca Anglia, Germania şi America.

Dar īn anii ce urmează trebuie să avem grijă să ne gīndim la verigile intermediare, de natură să uşureze trecerea de la starea patriarhală, de la mica producţie, la socialism. „Noi“ tot ne mai lăsăm induşi īn eroare de un raţionament ca acesta: „Capitalismul este un rău; socialismul este un bine“. Dar acest raţionament nu este just, pentru că scapă din vedere ansamblul formaţiunilor social-economice existente, reţinīnd numai două din ele.

Capitalismul este un rău īn comparaţie cu socialismul. Capitalismul este un bine īn comparaţie cu rīnduielile medievale, īn raport cu mica producţie, īn raport cu birocratismul legat de răzleţirea micilor producători. Atīta timp cīt nu sīntem īncă īn stare să īnfăptuim trecerea directă de la mica producţie la socialism, capitalismul este, īntr-o anumită măsură, inevitabil, ca un produs spontan al micii producţii şi al schimbului, şi trebuie să-l folosim (īndeosebi īndreptīndu-l pe făgaşul capitalismului de stat) ca o verigă intermediară īntre mica producţie şi socialism, ca un mijloc, ca o cale, ca un procedeu, ca o metodă de ridicare a forţelor de producţie.

Să luăm, bunăoară, problema birocratismului şi s-o privim sub aspectul ei economic. La 5 mai 1918 birocratismul nu se afla īncă īn cīmpul nostru vizual. La o jumătate de an de la Revoluţia din Octombrie, după ce distrusesem de sus pīnă jos vechiul aparat birocratic, noi nu simţeam īncă existenţa acestui rău.

A mai trecut īncă un an. La Congresul al VIII-lea al Partidului Comunist din Rusia, care a avut loc īntre 18 şi 23 martie 1919[N308] a fost adoptat un nou program al partidului, şi īn acest program noi vorbim deschis — fără să ne temem a recunoaşte răul, ci īnsufleţiţi de dorinţa de a-l descoperi, de a-l demasca, de a-l īnfiera, de a trezi gīndirea şi voinţa, de a declanşa energia şi acţiunea īn vederea combaterii lui — despre o „reīnviere parţială a birocratismului īnăuntrul orīnduirii sovietice“.

Au mai trecut īncă doi ani. Īn primăvara anului 1921, după cel de-al VIII-lea Congres al Sovietelor, la care (īn decembrie 1920) s-a discutat problema birocratismului, după Congresul al X-lea al Partidului Comunist din Rusia (martie 1921), care a făcut bilanţul unor discuţii strīns legate de analiza birocratismului, noi vedem cum acest rău se profilează şi mai limpede, şi mai precis, şi mai ameninţător īn faţa noastră. Care sīnt rădăcinile economice ale birocratismului? Aceste rădăcini sīnt mai ales de două feluri: pe de o parte, burghezia, ajunsă la un īnalt grad de dezvoltare, are nevoie, tocmai īmpotriva mişcării revoluţionare a muncitorilor (īn parte şi a ţăranilor) de un aparat birocratic, īn primul rīnd militar, apoi judecătoresc etc. La noi nu există aşa ceva. Noi avem o justiţie de clasă, care e īndreptată īmpotriva burgheziei. Avem o armată de clasă, care acţionează īmpotriva burgheziei. Birocratismul nu se află īn armată, ci īn instituţiile care o deservesc. La noi, rădăcina economică a birocratismului este alta, şi anume izolarea şi răzleţirea micilor producători, mizeria şi incultura lor, lipsa de drumuri, analfabetismul, lipsa unui schimb īntre industrie şi agriculturii, a unei legături şi a unei influenţe reciproce īntre ele. Īn mare măsură, această situaţie este un rezultat al războiului civil. Noi nu puteam să refacem industria īntr-o vreme cīmd eram blocaţi, asediaţi din toate părţile, izolaţi de īntreaga lume şi, apoi, de sudul bogat īn grīne, de Siberia, de regiunile carbonifere. Trebuia să nu ne oprim īn faţa „comunismului de răziboi“ şi să nu ne speriem nici de situaţia cea mai grea, cea mai desperată: să suportăm o existenţă de foame, ba chiar şi mai rea, şi cu orice preţ, īn ciuda unei ruini economice nemaipomenite şi a lipsei unui schimb de produse, să apărăm puterea muncitorească-ţărănească. Şi nu ne-am lăsat īnfricoşaţi de ceea ce i-a īnfricoşat pe menşevici şi pe socialiştii-revoluţionari (care, de fapt, mai mult de frică, de spaimă s-au situat la remorca burgheziei). Dar ceea ce a fost o condiţie a victoriei īntr-o ţară blocată, īntr-o cetate asediată, şi-a dezvăluit latura negativă tocmai īn primăvara anului 1921, după ce ultimele trupe ale albgardiştilor au fost izgonite de pe teritoriul R.S.F.S.R. Īntr-o cetate asediată poţi şi trebuie „să zăvorăşti“ orice schimb; atunci cīnd masele dau dovadă de un eroism deosebit, o asemenea situaţie poate fi suportată trei ani de zile. După aceea īnsă ruina micului producător s-a agravat şi mai mult, iar refacerea marii industrii a continuat să tărăgăneze, să īntīrzie. Birocratisimul, moştenire a „asediului“, suprastructură a răzleţirii şi apăsării micului producător, a ieşit complet la iveală.

Trebuie să fim īn stare să recunoaştern fără nici o teamă răul, pentru a-l combate cu mai multă hotărīre, pentru a o lua iarăşi şi iarăşi de la īnceput, fiindcă vom fi nevoiţi s-o luăm de multe ori de la īnceput īn toate domeniile construcţiei noastre, īndreptīnd cele ce n-au fost duse la bun sfīrşit şi alegīnd diferite căi pentru rezolvarea problemei. S-a văzut că refacerea marii industrii īntīrzie, că „zăvorīrea“ schimbului dintre industrie şi agricultură este insuportabilă, aşa că trebuie să ne concentrăm eforturile asupra unei sarcini mai accesibile: refacerea micii industrii. Să remediem situaţia īn această direcţie, să sprijinim această latură a edificiului, care e pe jumătate ruinat de război şi de blocadă. Să dezvoltăm schimbul prin toate mijloacele, cu orice preţ, fără să ne temem de capitalism, fiindcă acestuia i s-a fixat la noi (īn economie prin exproprierea moşiilor şi a burgheziei, iar īn politică prin instaurarea puterii muncitoresti-ţărăneşti), un cadru destul de īngust, destul de „moderat“. Aceasta este ideea de bază a impozitului īn natură şi aceasta este semnificaţia lui economică.

Toţi activiştii de partid şi toţi lucrătorii din aparatul sovietic trebuie să depună toate eforturile pentru a trezi o largă iniţiativă locală — īn gubernii, īn mai mare măsură īn judeţe, īn şi mai mare măsură īn plăşi şi sate — pe tărīmul construcţiei economice, şi anume īn sensul ridicării neīntīrziate, chiar şi cu mijloace „reduse“ şi īn proporţii reduse, a gospodăriei ţărăneşti, care să fie ajutată prin dezvoltarea micii industrii locale. Planul economic unic de stat cere ca īn centrul atenţiei şi preocupărilor, īn centrul muncii „urgente“, să se afle tocmai acest obiectiv. O anumită īmbunătăţire obţinută aici, īn imediata apropiere de „temelia“ cea mai largă şi mai adīmcă, ne va permite, īn cel mai scurt timp, să pornim, cu mai multă energie şi mai mult succes la refacerea marii industrii.

Lucrătorul din domeniul aprovizionării cunoştea pīnă acum o singură directivă de bază: să strīngi, īn proporţie de 100%, surplusurile care trebuie predate īn mod obligatoriu. Acum directiva este alta: să strīngi, īn cel mai scurt timp, 100% din impozit, iar apoi să mai strīngi 100% prin schimbul pe produse ale marii şi micii industrii. Cel ce va strīnige 75% din impozit şi 75% (din a doua sută) prin schimbul pe produse ale marii şi micii industrii va face o treabă mai folositoare pentru stat decīt cel ce va strīnge 100% impozit şi 55% (din a doua sută) prin schimb. Sarcina lucrătorului din domeniul aprovizionării devine mai complicată. Pe de o parte, ea este o sarcină fiscală. Să strīngi impozitul cīt mai repede şi cīt mai raţional. Pe de altă parte, ea este o sarcină cu caracter general-economic. Caută să īndrumezi īn aşa fel cooperaţia, să ajuţi īn aşa fel mica industrie, să dezvolţi īn aşa fel iniţiativa locală, īncīt să faci ca schimbul dintre agricultură şi industrie să crească şi să se consolideze. Or, noi sīntem īncă tare nepricepuţi īn această privinţă; dovada: birocratismul. Nu trebuie să ne temem a recunoaşte că īn acest domeniu putem şi trebuie să mai īnvăţăm multe ele la capitalist. Să comparăm rezultatele experienţei practice pe gubernii, judeţe, plăşi şi sate; īn cutare loc, marii şi micii capitalişti particulari au ajuns la cutare rezultat. Au obţinut aproximativ atīta profit. Acesta este tributul, taxa pe care le-am plătit-o „pentru īnvăţătură“. Nu-i păcat să plăteşti pentru īnvăţătură, numai să-ţi fie de folos. Dar iată că īntr-un loc īnvecinat s-a ajuns la cutare rezultat pe calea cooperaţiei. Cooperativele au obţinut atīta şi atīta beneficiu. Iar īntr-un al treilea loc s-a obţinut, pe cale exclusiv statală, exclusiv comunistă, cutare rezultat (acest al treilea caz va constitui, īn momentul de faţă, o rară excepţie).

Fiecare centrală economică regională, fiecare consfătuire economică ţinută la comitetul executiv al unei gubernii are datoria să organizeze neīntīrziat diferite experienţe sau sisteme de „schimb“ īn ceea ce priveşte surplusurile care rămīn după plata impozitului īn natură şi să considere aceasta drept o sarcină de primă urgenţă. După cīteva luni trebuie să avem rezultatele practice, pentru ca să le putem compara şi studia. Sarea extrasă din regiunea respectivă sau adusă din altă parte; petrolul trimis de la centru; industria meşteşugărească de prelucrare a lemnului; meseriile care, cu ajutorul materiilor prime locale, furnizează unele produse nu prea importante, dar necesare şi folositoare ţăranului; „cărbunele alb“ (utilizarea, pentru electrificare, a unor resurse de apă locale de mică importanţă) etc. etc. — totul trebuie pus īn mişcare pentru a īnviora cu orice preţ schimbul dintre industrie şi agricultură. Cel ce va obţine, īn acest domeniu, cele mai bune rezultate, chiar şi pe calea capitalismului privat, chiar şi fără cooperaţie, fără o transformare directă a acestui capitalism īn capitalism de stat, va aduce mai mult folos operei de construire a socialismului īn īntreaga Rusie decīt cel ce „va medita“ asupra purităţii comunismului, va īntocmi regulamente, directive, instrucţiuni pentru capitalismul de stat şi pentru cooperaţie, dar īn mod practic nu va stimula cītuşi de puţin schimbul.

Aşa ceva poate să pară paradoxal: capitalismul privat īn rolul de ajutor al socialismului?

Dar aici nu e nimic paradoxal, ci un fapt absolut incontestabil din punct de vedere economic. Intrucīt avem īn faţa noastră o ţară cu mică producţie agricolă, cu transporturile grav zdruncinate, o ţară abia ieşită din război şi blocadă, care e condusă politiceşte de proletariat, īn ale cărui mīini se află transporturile şi marea induistrie, din aceste premise decurg, cu absolută necesitate, īn primul rīnd importanţa primordială pe care o are īn momentul de faţă schimbul local şi, īn al doilea rīnd, posibilitatea de a da un sprijin socialismului prin intermediul capitalismului privat (fără să mai vorbim de capitalismul de stat).

Mai puţină dispută terminologică. Īn această privinţă, noi păcătuim īncă peste măsură de mult. Se cere mai multă diversitate īn experienţa practică şi o studiere a ei mai temeinică. Sīnt īmprejurări cīnd o organizare exemplară a muncii locale, chiar şi pe scară extrem de redusă, prezintă o importanţă mai mare pentru stat decīt o organizare exemplară a muncii īn numeroase sectoare ale activităţii centrale de stat. Or, noi, īn momentul de faţă, ne aflăm tocmai īn asemenea īmprejurări īn ce priveşte gospodăria ţărănească, īn general, şi schimbul de surplusuri ale producţiei agricole pe produse industriale, īn special. O organizare exemplară a muncii, īn sensul arătat aici, fie şi īntr-o singură plasă, are o īnsemnătate generală, statală, mai mare decīt o īmbunătăţire „exemplară“ a aparatului central al cutărui sau cutărui comisariat al poporului. Fiindcă, īn aceşti trei ani şi jumătate, aparatul central s-a īnchegat, la noi, īn aşa măsură, īncīt a ajuns la o oarecare anchilozare dăunătoare; noi nu-i putem aduce īmbunătăţiri simţitoare şi urgente, fiindcă nu ştim cum să procedăm. Ajutorul pentru o īmbunătăţire a lui mai radicală, pentru provocarea unui nou aflux de forţe proaspete, pentru combaterea cu succes a birocratismului, pentru lichidarea unei dăunătoare anchilozări, trebuie să vină de pe teren, de jos, de la organizarea exemplară a unui „tot“ mic, dar tocmai a unui „tot“, adică nu a unei singure gospodării, nu a unei singure ramuri economice, nu a unei singure īntreprinderi, ci a ansamblului de relaţii economice, a īntregului circuit economic, fie şi dintr-o mică localitate.

Aceia dintre noi care sīnt condamnaţi să muncească şi de acum īncolo īn aparatul central vor continua acţiunea de īmbunătăţire a aparatului şi de curăţire a lui de birocratism, fie şi īn proporţii modeste, direct accesibile. Dar cel mai mare ajutor īn această privinţă vine şi va veni din afară, de la cei din provincie. Lucrurile — pe cīt pot eu să-mi dau seama — stau, īn general, mai bine acolo decīt la centru, ceea ce este şi explicabil, deoarece plaga birocratismului se concentrează, cum e şi firesc, la centru; Moscova, prin forţa lucrurilor, este, sub acest raport, cel mai rău oraş şi, īn general, cea mai rea „localitate“ din republică. Īn provincie se semnalează devieri de la linia de mijloc īn ambele sensuri; devierile spre mai rău sīnt mai rare decīt cele spre mai bine. Devierile spre mai rău sīnt abuzuri comise de vechii funcţionari, de moşieri, burghezi şi alte canalii, care s-au strecurat īn rīndurile comuniştilor şi care uneori comit īncălcări grave şi blestemăţii mīrşave şi īşi bat joc de ţărani. Aici e nevoie de o epurare prin teroare: judecare pe loc şi īmpuşcare fără discuţie. Martovii, Cernovii şi filistinii fără partid, de teapa lor, n-au decīt să se bată cu pumnul īn piept şi să strige īn gura mare: „mulţumescu-ţi ţie, doamne, că nu sīnt ca «ei», că n-am adimis şi nu adimit teroarea“. Aceşti prostănaci „nu adimit teroarea“, pentru că şi-au ales rolul de complici slugarnici ai albgardiştilor īn materie de prostire a muncitorilor şi ţăranilor. Socialiştii-revoluţionari şi menşevicii „nu admit teroarea“, fiindcă ei īşi īndeplinesc rolul de a duce masele sub steagul „socialismului'' şi a le lăsa să cadă pradă terorii albgardiste. Aceasta au dovedit-o regimul lui Kerenski şi aventura lui Kornilov īn Rusia, ca şi regimul lui Kolceak īn Siberia şi menişevismul īn Gruzia, au dovedit-o eroii Internaţionalei a doua şi ai Internaţionalei „a doua şi jumătate“ īn Finlanda, Ungaria, Austria, Genmania, Italia, Anglia şi īn alte ţări. N-au decīt să se laude, slugarnicii complici ai terorii albgardiste, că ei resping orice teroare. Noi īnsă vom spune un adevăr amar, dar incontestabil: īn ţările care trec printr-o criză nemaipomenită, īn care se destramă vechile relaţii şi se īnteţeşte lupta de clasă ca urmare a războiului imperialist din anii 1914-1918 — şi aceasta e situaţia īn toate ţările lumii — nu poate fi evitată teroarea, orice ar spune ipocriţii şi frazeologii. Ori teroare albgardistă, teroare burgheză de tip american, englez (Irlanda), italian (fasciştii), german, ungar etc, ori teroare proletară roşie. Cale de mijloc nu există; o a „treia“ cale nu există şi nici nu poate să existe.

Devieri spre mai bine: combaterea cu succes a birocratismului, o atitudine plină de atenţie faţă de nevoile muncitorilor şi ţăranilor, o deosebită grijă pentru ridicarea economiei, mărirea productivităţii muncii şi dezvoltarea schimbului local īntre agricultură şi industrie. Aceste devieri spre mai bine sīnt mai numeroase decīt cele spre mai rău; totuşi ele sīnt destul de rare. Dar ele există. Pretutindeni īn ţara asta se ridică forţe comuniste, noi, tinere, proaspete, călite de războiul civil şi de privaţiuni. Sīntem īncă departe, foarte departe de a face tot ce trebuie pentru promovarea sistematică şi continuă a acestor forţe, pentru īmpingerea lor de jos īn sus. Acest lucru īl putem face şi trebuie să-l facem īn mai largă măsură şi cu mai multă perseverenţă. Unii activişti ar putea şi ar trebui să fie scoşi din munca lor de la centru şi trimişi la o muncă īn provincie: īn calitate de conducători de judeţe şi de plăşi, organizīnd acolo īn mod exemplar toată activitatea economică, īn ansamblul ei, aceştia vor putea să aducă un folos imens şi să īndeplinească o misiune mai importantă pentru īntregul stat decīt prin ocuparea unei funcţii īn aparatul central. Fiindcă o organizare exemplară a muncii va fi o pepinieră de activişti şi un exemplu demn de urmat, care va putea destul de uşor să fie imitat, iar noi, cei de la centru, vom şti să dăm tot sprijinul pentru ca „imitarea“ exemplului să se facă pretutindeni pe scară largă şi să capete un caracter obligatoriu.

Dezvoltarea „schimbului“ īntre agricultură şi industrie īn ce priveşte surplusurile rămase după plata impozitului īn natură şi īn ce priveşte mica industrie, mai ales cea meşteşugărească, cere, prin īnsăşi natura ei, o iniţiativă locală independentă, competentă, inteligentă, şi de aceea organizarea exemplară a muncii īn judeţe şi plăşi capătă īn momentul de faţă, din punct de vedere general statal, o importanţă cu totul excepţională. Pe tărīm militar, de pildă, īn timpul ultimului război cu Polonia nu ne-am temut să ne abatem de la ierarhia birocratică, şi „să retrogradam“, să mutăm īn posturi mai mici pe unii membri ai Consiliului militar-revoluţionar al republicii (menţinīndu-i īnsă īn această īnaltă instituţie centrală). De ce n-am muta acum pe unii membri ai C.E.C. din Rusia, ai colegiilor sau pe alţi tovarăşi sus-puşi īntr-o muncă judeţeană sau chiar de plasă? Doar nu ne-am „birocratizat“ pīnă īntr-atīta īncīt să ne „jenăm“ să facem aşa ceva. Şi se vor găsi la noi zeci de activişti din aparatul central care să accepte bucuros o asemenea mutare. Construcţia economică a īntregii republici va avea mult de cīştigat īn acest caz, iar plăşile sau judeţele model vor juca un mare rol, ba chiar un rol hotărītor, istoric.

Īn treacăt fie zis, trebuie să menţionăm o chestiune măruntă, dar care īşi are totuşi īnsemnătatea ei, şi anume că este necesar ca, din punct de vedere principial, problema combaterii speculei să fie altfel pusă. Comerţul „regulat“, care nu se sustrage de la controlul de stat, trebuie sprijinit, şi dezvoltarea lui prezintă avantaje pentru noi. Dar este imposibil să deosebeşti specula de comerţul „regulat“ dacă iei specula īn sensul ei politic-economic. Libertatea comerţului īnseamnă capitalism, iar capitalismul īnseamnă speculă. Ar fi şi ridicol să īnchidem ochii asupra acestui lucru.

Atunci ce-i de făcut! Să declarăm impunitatea speculei?

Nu. Trebuie să revizuim şi să modificăm toate legile asupra speculei, declarīnd pasibilă de pedeapsă (şi urmărind īn mod efectiv, cu o severitate īntreită īn comparaţie cu cea de pīnă acum) orice fraudă şi orice sustragere directă sau indirectă, făţişă sau deghizată, de la evidenţa, supravegherea şi controlul de stat. Punīnd īn acest fel chestiunea (la Consiliul Comisarilor Poporului au şi īnceput lucrările īn acest, sens, adică Consiliul Comisarilor Poporului a şi dat dispoziţii să se īnceapă lucrările de revizuire a legilor cu privire la speculă), vom reuşi să īndrumăm dezvoltarea capitalismului — care este inevitabilă, īntr-o anumită măsură, īşi necesară nouă — pe făgaşul capitalismului de stat.

 

 

Bilanţ şi concluzii politice

Īmi mai rămīne acum să mă ocup, fie şi pe scurt, de situaţia politică, aşa cum s-a creat şi s-a modificat ea ca o consecinţă a situaţiei economice īnfăţişate mai sus.

Aşa cum am mai spus, principalele trăsături ale economiei noastre īn 1921 sīnt aceleaşi ca şi īn 1918. Primăvara anului 1921 a adus, datorită īn primul rīnd secetei şi mortalităţii ridicate a vitelor, o extremă īnrăutăţire a situaţiei ţăranilor, care şi aşa era extraordinar de grea īn urma războiului şi a blocadei. Ca rezultat al acestei īnrăutăţiri s-au produs oscilări politice, care corespund, īn general vorbind, īnsăşi „naturii“ micului producător. Expresia cea mai grăitoare a acestor oscilări a fost rebeliunea de la Kronstadt.

Ceea ce-i mai caracteristic īn evenimentele de la Kronstadt sīnt tocmai oscilările stihiei mic-burgheze. Ceva pe deplin conturat, clar, precis nu prea există aici. Găsim doar lozinci nebuloase: „libertate“, „libertatea comerţului“, „dezrobire“, „Soviete fără bolşevici“ sau noi alegeri pentru Soviete, sau izibăvirea de „dictatura de partid“ etc. etc. Atīt menşevieii, cīt şi socialiştii-revoluţionari declară că mişcarea de la Kronstadt este „a lor“. Viktor Cernov trimite un curier la Kronstadt: la propunerea acestui curier, menşevicul Valk, unul dintre conducătorii de la Kronstadt, votează, la Kronstadt, pentru „constituantă“. Īntreaga bandă a albgardiştilor se mobilizează īmdată „pentru Kronstadt“, cu o iuţeală, am putea spune, radiotelegrafică. Specialiştii militari albgardişti de la Kronstadt, o serie īntreagă de specialişti, şi nu numai Kozlovski, elaborează un plan de debarcare la Oranienbaum, plan care a băgat spaima īn masa şovăielnică a menşevicilor, a socialiştilor-revoluţionari şi a celor fără partid. Cele peste 50 de ziare ruseşti albgardiste din străinătate dezlănţuie, cu energie turbată, o campanie „pentru Kronstadt“. Marile bănci, toate forţele capitalului financiar deschid liste de subscripţie pentru sprijinirea celor de la Kronstadt. Cadetul Miliukov, conducătorul inteligent al burgheziei şi al moşierilor, explică cu răbdare prostănacului Viktor Cernov īn mod direct (şi menşevicilor Dan şi Rojkov, deţinuţi īn īnchisoarea din Petrograd din cauza legăturii lor cu Kronstadtul, īn mod indirect) că n-au de ce să se grăbească cu constituanta, că pot şi trebuie să se pronunţe pentru Puterea sovietică, īnsă fără bolşevici.

Desigur, nu e greu să fii mai deştept decīt nişte prostănaci īncrezuţi ca Cernov, acest erou al frazeologiei mic-burgheze, sau ca Martov, cavalerul reformismului filistin prezentat drept „marxism“. Propriu-zis, aici nu e vorba de faptul că Miliukov, ca individ, este mai deştept, ci de faptul că şeful partidului marii burghezii, datorită poziţiei sale de clasă, vede mai clar şi īnţelege mai bine esenţa de clasă a lucrurilor şi a corelaţiilor politice decīt nişte conducători ai micii burghezii de teapa lui Cernov şi Martov. Căci burghezia este īntr-adevăr o forţă de clasă care īn regimul capitalist domină inevitabil atīt īn ţările monarhice, cīt şi īn republicile cele mai democratice, şi se bucură, tot inevitabil, de sprijinul burgheziei din īntreaga lume. Iar mica burghezie, adică toţi eroii Internaţionalei a doua şi ai Internaţionalei „a doua şi jumătate“, nu poate fi altceva, prin esenţa economică a lucrurilor, decīt expresia neputinţei de clasă; prin aceasta se explică oscilările, frazeologia şi neputinţa ei. Īn 1789, micii burghezi au mai putut fi mari revoluţionari; īn 1840 ei au fost ridicoli şi lamentabili; īn anii 1917—1921 ei sīnt nişte detestabili complici ai reacţiunii, nişte lachei ai ei direcţi, prin adevăratul rol pe care-l īndeplinesc, indiferent dacă se numesc Cernov, Martov sau Kautsky, MacDonald sau altfel.

Cīnd Martov, īn revista sa de la Berlin[N309], declară că Kronstadtul nu numai că a aplicat lozincile menşevice, dar a şi oferit dovada că e cu putinţă o mişcare antibolşevică care să nu servească īn īntregime albgardiştilor, capitaliştilor şi moşierilor, el apare tocmai ca un model de Narcis mic-burghez īndrăgostit de sine īnsuşi. Să īnchidem pur şi simplu ochii asupra faptului că toţi albgardiştii veritabili au salutat pe rebelii de la Kronstadt şi, prin intermediul băncilor, au strīns fonduri pentru ajutorarea lor! Aici nu Cernovii şi Martovii au dreptate, ci Miliukov, fiindcă el divulgă adevărata tactică a adevăratei forţe albgardiste, a forţei capitaliştilor şi moşierilor: să sprijinim pe oricine, chiar şi pe anarhişti, să sprijinim orice Putere sovietică, numai să fie răsturnaţi bolşevicii, numai să obţinem o deplasare a puterii! Indiferent dacă e vorba de o deplasare spre dreapta sau spre stīnga, spre menşevici sau spre anarhişti, numai să deplasăm puterea din mīinile bolşevicilor; iar restul — restul īl vom face „singuri“, „noi“, Miliukovii, „noi“, capitaliştii şi moşierii; pe anarhişti, pe Cernovi şi pe Martovi īi vom expedia cu un picior īn spate, aşa cum am făcut īn Siberia cu Cernov şi Maiski, cum am făcut īn Ungaria cu Martovii şi Cernovii unguri, cum am făcut īn Germania cu Kautsky, iar la Viena cu Fr. Adler & Co. Pe aceşti Narcişi mic-burgbezi — pe menşevici, socialişti-revoluţionari şi cei fără partid —, adevărata burghezie, care ştie ce vrea, i-a prostit cu sutele şi i-a izgonit de zeci de ori īn toate revoluţiile şi īn toate ţările. Acesta e un adevăr dovedit de istorie şi verificat de fapte. Narcişii o să trăncănească, iar Miliukovii şi albgardişti o să-şi facă interesele lor.

„Numai să obţinem o deplasare a puterii din>mīinile bolşevicilor puţin mai spre dreapta sau puţin mai spre stīnga, indiferent īn ce parte, şi restul o să se aranjeze“ — īn această privinţă Miliukov are toată dreptatea. Acesta e un adevăr de clasă, pe care-l confirmă īntreaga istorie a revoluţiilor din toate ţările, īntreaga epocă multiseculară a istoriei moderne, de după evul mediu. Micii producători răzleţi, ţăranii, sīnt uniţi, pe plan economic şi politic, fie de către burghezie (aşa s-a īntīmplat totdeauna sub capitalism, īn toate ţările, īn toate revoluţiile epocii moderne, şi aşa o să se īntīmple īntotdeauna sub capitalism), fie de către proletariat (aşa s-a īntīmplat, īntr-o formă embrionară şi pentru foarte scurtă vreme, īn faza superioară de dezvoltare a unora din cele mai mari revoluţii din istoria modernă; aşa s-a īntīmplat, īntr-o formă mai dezvoltată, īn Rusia din anii 1917—1921). Despre o „a treia“ cale, despre o „a treia forţă“ numai nişte Narcişi īndrăgostiţi de ei īnşişi pot să flecărească şi numai ei pot s-o viseze.

Cu mari eforturi şi printr-o luptă īnverşunată au creat bolşevicii o avangardă a proletariatului capabilă să conducă, au creat şi au apărat cu succes dictatura proletariatului, iar raportul dintre forţele de clasă īn Rusia a devenit, după o verificare prin experienţă, printr-o practică de patru ani, cīt se poate de clar: de o parte avangarda călită, oţelită a singurei clase revoluţionare, iar de altă parte stihia şovăielnică mic-burgheză, Miliukovii, capitaliştii şi moşierii care stau la pīndă īn străinătate şi care se bucură de sprijinul burgheziei mondiale. Acest lucru e cīt se poate de clar. Orice „deplasare a puterii“ va fi folosită şi va putea fi folosită numai de ei.

Īn broşura din 1918, menţionată mai sus, se vorbeşte fără ocol despre acest lucru: „duşmanul principal” este „stihia mic-burgheză“. „Ori o supunem evidenţei şi controlului nostru, ori ea va răsturna īn mod sigur şl inevitabil puterea muncitorească, aşa cum au doborīt revoluţia Napoleonii şi Cavaignacii, care au apărut tocmai pe acest teren al micii proprietăţi. Aşa, şi numai aşa, se pune chestiunea“ (din broşura de la 5 mai 1918; vezi mai sus[8]).

Forţa noastră stă īn deplina claritate şi luciditate cu care ţinem seamă de toţi factorii de clasă existenţi atīt īn Rusia, cīt şi pe plan internaţional, şi apoi īn energia de fier, īn fermitatea, hotărīrea de luptă şi abnegaţia care decung de aici. Duşmani avem noi mulţi, dar (ca toţi micii burghezi, ca toţi Martovii şi Cernovii, ca toţi cei fără partid, ca toţi anarhiştii) ei sīnt dezbinaţi sau nu ştiu ce vor. Noi īnsă sīntem uniţi — sīntem, direct, uniţi īntre noi şi, indirect, cu proletarii din toate ţările; noi ştim ce vrem. Şi, de aceea, sīntem invincibili pe plan mondial, deşi aceasta nu exclude cītuşi de puţin posibilitatea īnfrīngerii, pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă, a unora din revoluţiile proletare.

Nu degeaba spunem noi despre stihia mic-burgheză că acţionează ca o forţă elementară, căci ea este īntr-adevăr ceva deosebit de amorf, de imprecis şi de inconştient. Narcişii micii burghezii cred că „votul universal“ schimbă īn īntregime natura micului producător īn regimul capitalist; īn realitate īnsă el ajută burgheziei — cu sprijinul bisericii, al presei, al dăscălimii, al poliţiei, al clicii militare, al asupririi economice exercitate īn mii de forme — să-şi subordoneze pe micii producători răzleţi. Ruina economică, nevoile, situaţia grea provoacă oscilări: azi īnspre burghezie, mīine īnspre proletariat. Numai avangarda călită a proletariatului e īn stare să reziste şi să se opună oscilărilor.

Evenimentele din primăvara anului 1921 au arătat īncă o dată care e rolul socialiştilor-revoluţionari şi al menşevicilor: ei ajută elementelor şovăielnice mic-burgheze să se depărteze de bolşevici, să opereze „o deplasare a puterii“ īn folosul capitaliştilor şi moşierilor. Menşevicii şi socialiştii-revoluţionari au īnvăţat acum să se deghizeze īn „oameni fără partid“. Acest lucru e pe deplin dovedit. Şi numai nişte proşti pot acum să nu-l vadă, să nu īnţeleagă că nu trebuie să ne lăsăm prostiţi. Conferinţele celor fără partid nu sīnt un fetiş. Ele sīnt folositoare dacă ne dau posibilitatea să ne apropiem de masa care n-a venit īncă īn contact cu politica, să ne apropiem de păturile de milioane de oameni ai muncii care se menţin īn afara oricărei politici, dar sīnt dăunătoare dacă oferă o platformă menşevicilor şi socialiştilor-revoluţionari deghizaţi īn „oameni fără partid“. Aceşti oameni sprijină rebeliunile, īi ajută pe albgardişti. Locul menşevicilor şi al socialiştilor-revoluţionari, atīt al celor declaraţi cīt şi al celor deghizaţi īn oameni fără partid, este la īnchisoare (sau la revistele din străinătate, alături de albgardişti; noi i-am penmis cu plăcere lui Martov să plece īn străinătate), iar nu la o conferinţă a celor fără partid. Trebuie şi putem să găsim alte mijloace de a verifica starea de spirit a maselor, de a ne apropia de ele. Cei ce vor să se joace de-a parlamentarismul, de-a constituanta şi de-a conferinţa celor fără partid n-au decīt să plece īn străinătate; poftim, duceţi-vă acolo, la Martov, şi gustaţi deliciile „democraţiei“, făceţi-ne plăcerea şi īntrebaţi-i pe soldaţii lui Vranghel cīt de fermecătoare este ea. Noi īnsă avem altceva mai bun de făcut decīt să ne jucăm de-a „opoziţia“ la diverse „conferinţe“. Sīntem īncercuiţi de burghezia mondială, care pīndeşte orice moment de şovăire ca să-şi aducă īnapoi „oamenii ei“, să restaureze puterea moşierilor şi burghezilor. Pe menşevici şi pe socialiştii-revoluţionari, atīt pe cei declaraţi cīt şi pe cei deghizaţi īn „oameni fără partid“, īi vom ţine la īnchisoare.

Vom căuta să stabilim legături mai strīnse cu masele de oameni ai muncii īncă neatinse de politică, folosind īn acest scop toate mijloacele, afară de cele care oferă teren menşevicilor şi socialiştilor-revoluţionari, care oferă teren pentru oscilări ce convin lui Miliukov. Vom atrage cu deosebită rīvnă şi vom trimite să lucreze īn instituţiile sovietice, īn primul rīnd īn sectorul economic, sute şi mii de oameni fără partid — cu adevărat fără partid — din sīnul masei, din rīndurile muncitorilor şi ţăranilor, iar nu pe cei ce s-au „deghizat“ īn oameni fără partid ca să citească din fiţuici directivele menşevice şi socialist-revoluţionare, atīt de convenabile lui Miliukov. La noi lucrează sute şi mii de oameni fără partid şi zeci dintre ei īn posturi foarte importante şi de īnaltă răspundere. Să controlăm mai temeinic munca lor. Să atragem cu mai multă perseverenţă, īn vederea unei noi verificări, mii şi mii de oameni din rīndurile celor ce muncesc, să-i punem la īncercare īn mod sistematic şi fără şovăire, cu sutele şi pe baza verificării lor practice, să-i numim īn posturi mai īnalte.

La noi, comuniştii nu ştiu nici azi prea bine care e adevărata lor sarcină de conducere, că ea nu constă īn a căuta să facă „singuri“ „totul“, spetindu-se muncind şi nereuşind s-o scoată la capăt, apucīndu-se de douăzeci de treburi deodată şi neterminīnd nici una, ci īn a controla munca zecilor şi sutelor de subalterni, a organiza un control al muncii lor efectuat de jos, adică de către adevărata masă; a īndruma munca şi a īnvăţa de la cei ce posedă cunoştinţele (specialiştii) şi experienţa necesară pentru organizarea marilor īntreprinderi (capitaliştii). Un comunist inteligent nu se teme să īnveţe de la specialistul militar, deşi 9/10 din specialiştii militari sīnt īn stare să trădeze la prima ocazie. Un comunist inteligent nu se teme să īnveţe de la capitalist (fie că acesta e un mare capitalist concesionar, un negustor-comisionar sau un mic capitalist-cooperator etc.), deşi capitalistul nu e mai bun decīt specialistul militar. Īn Armata Roşie am īnvăţat să-i prindem pe specialiştii militari trădători, să-i evidenţiem pe cei cinstiţi şi conştiincioşi şi să folosim, īn general, mii şi zeci de mii de specialişti militari. Acelaşi lucru īnvăţăm să-l facem (īntr-o formă adecvată) cu inginerii şi cu corpul didactic, deşi cu rezultate mult mai slabe decīt īn Armata Roşie (unde Denikin şi Kolceak ne-au zorit zdravăn şi ne-au silit să īnvăţăm mai repede, cu mai multă sīrguinţă şi īn mod mai inteligent). O să īnvăţăm să facem acelaşi lucru (tot īntr-o formă adecvată) şi cu negustorii-comisionari, cu achizitorii care lucrează pentru stat, cu micii capitalişti-cooperatori, cu īntreprinzătorii concesionari etc.

Situaţia maselor de muncitori şi ţărani trebuie să fie imediat īmbunătăţită. Vom reuşi să realizăm o asemenea īmbunătăţire dacă vom atrage la o muncă utilă forţe noi, recrutate şi din rīndul celor fără partid. Impozitul īn natură şi o serie de măsuri legate de el ne vor fi de ajutor īn această privinţă. Īn felul acesta vom reuşi să retezăm rădăcina economică a oscilărilor inevitabile pe care le manifestă micul producător. Cīt despre oscilările politice, care-i folosesc doar lui Miliukov, le vom combate fără milă. Cei ce oscilează sīnt mulţi. Noi sīntem puţini. Cei ce oscilează sīnt dezbinaţi. Noi sīntem uniţi. Cei ce oscilează nu sīnt de sine stătători din punct de vedere economic, īn timp ce proletariatul este de sine stătător. Cei ce oscilează nu ştiu ce vor; ar vrea şi n-ar prea vrea, şi Miliukov nu dă voie. Noi īnsă ştim ce vrem.

Şi de aceea vom īnvinge.

 

 

Īncheiere

Să rezumăm cele spuse pīnă aici.

Impozitul īn natură īnseamnă trecerea de la comunismul de război la un schimb socialist, reglementat al produselor.

Starea de extremă ruină economică, agravată de recolta proastă din 1920, a făcut ca această trecere să devină absolut necesară, datorită imposibilităţii de a reface repede marea industrie.

De aici rezultă, īn primul rīnd, că trebuie īmbunătăţită starea ţăranilor. Mijloace īn acest scop: impozitul īn natură, dezvoltarea schimbului dintre agricultură şi industrie, dezvoltarea micii industrii.

Schimbul īnseamnă comerţ liber, īnseamnă capitalism. El ne este folositor īn măsura īn care ne ajută să luptăm īmpotriva fărīmiţării micilor producători şi, pīnă la un punct, īmpotriva birocratismului. Limitele lui vor fi stabilite de practică, de experienţă. Aici nu e nimic de temut pentru puterea proletară atīta timp cīt proletariatul ţine ferm īn mīinile sale puterea de stat, transporturile şi marea industrie.

Lupta īmpotriva speculei trebuie transformată īntr-o luptă īmpotriva fraudelor şi a sustragerii de la supravegherea, evidenţa şi controlul de stat. Printr-un asemenea control capitalismul — care este inevitabil, īntr-o anumită măsură, şi care ne este necesar — va fi īndrumat pe făgaşul capitalismului de stat.

Este necesar să dezvoltăm sub toate aspectele, prin toate mijloacele şi cu orice preţ iniţiativa locală, deprinderea de a lucra independent īn direcţia stimulării schimbului dintre agricultură şi industrie; să studiem experienţa practică căpătată īn acest domeniu; să-i asigurăm o cīt mai mare diversitate.

Trebuie sprijinită mica industrie, care deserveşte agricultura ţărănească şi-i ajută să se pună pe picioare; — sprijinită, īntr-o anumită măsură, şi prin repartizarea de materii prime ale statului. Ar fi o mare crimă să lăsăm materii prime neprelucrate.

Comuniştii nu trebuie să se teamă „să īnveţe“ de la specialiştii burghezi, inclusiv de la comercianţi, de la micii capitalişti-cooperatori şi de la ceilalţi capitalişti. Să īnveţe de la ei īn altă formă, īnsă īn fond tot aşa cum au īnvăţat — şi au īnvăţat cu succes — de la specialiştii militari. Rezultatele „īnvăţăturii“ să fie verificate numai prin experienţă practică: să faci mai bine decīt au făcut, alături de tine, specialiştii burghezi, şi să obţii pe toate căile ridicarea agriculturii şi a industriei, dezvoltarea schimbului dintre agricultură şi industrie. Nu te zgīrci să plăteşti „pentru īnvăţătură“: nu-i păcat să plăteşti scump pentru aşa ceva; numai să īnveţi cum trebuie.

Să ajutăm īn fel şi chip masele de oameni ai muncii, să ne apropiem de ele, să ridicăm din rīndul lor sute şi mii de elemente fără partid şi să le numim īn diferite posturi din domeniul economic. Iar acei oameni „fără partid“ care īn realitate nu sīnt altceva decīt menşevici sau socialişti-revoluţionari īmbrăcaţi īn haina — astăzi la modă — a neapartenenţei de partid de tipul celei de la Kronstadt trebuie ţinuţi, sub pază bună, la īnchisoare sau trimişi la Berlin, la Martov, ca să se bucure īn voie de toate splendorile democraţiei pure, să se dedea, īn deplină libertate, unui schimb de idei cu Cernov, cu Miliukov şi cu menşevicii gruzini.

 21 aprilie 1921.

 

 

 


 

Apărut īn mai 1921 la Moscova, īntr-o broşură publicată de Editura de stat

Se tipăreşte după textul apărut īn V. I. Lenin, Opere complete, vol. 43, ed. rom., p. 209—250.

Nota red. Editurii Politice

 


 

[1]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 36, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 297—331.  — Nota trad. Editurii Politice

[2]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 34. Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 203—204, 204 şi 205.  — Nota trad. Editurii Politice

[3]. „Omul din cutie“ — personaj principal din nuvela cu acelaşi titlu a lui A. P. Cehov. — Nota trad. Editurii Politice

[4]. Vezi V. I. L.enin. Opere complete, vol. 36, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 310—323.  — Nota trad. Editurii Politice

[5]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 36, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 311. — Nota trad. Editurii Politice

[6]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 36, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 311. — Nota trad. Editurii Politice

[7]. — noţiune legată de numele lui Oblomov — principalul personaj al romanului cu acelaşi titlu al lui I. A. Goncearov, caracterizat prin inactivitate, pasivitate şi īnchistare intelectuală. — Nota trad. Editurii Politice

[8]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 36, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 312—313.  — Nota trad. Editurii Politice 

 


 

[N302]. Lenin a īnceput să lucreze la broşura „Despre impozitul īn natură“ la sfīrşitul lunii martie 1921, curīnd după īncheierea lucrărilor Congresului al X-lea al partidului, şi a terminat-o la 21 aprilie.

C.C. al P.C. (b) din Rusia, īntr-o hotărīre specială, a recomandat comitetelor de partid regionale, guberniale şi judeţene să folosească broşura lui Lenin pentru a explica oamenilor muncii esenţa şi īnsemnătatea noii politici economice.  — Nota red. Editurii Politice

[N303]. „Novaia Jizn“ — cotidian; a apărut la Petrograd de la 18 aprilie (1 mai) 1917 pīnă īn iulie 1918. Iniţiatorii īnfiinţării acestui ziar au fost menşevicii internaţionalişti şi publiciştii grupaţi īn jurul revistei „Letopis“.  — Nota red. Editurii Politice

[N304]. Vezi K. Marx. „Critica Programului de la Gotha“ (K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 21).  — Nota red. Editurii Politice

[N305]. Vezi F. Engels. „Problema ţărănească īn Franţa şi īn Germania“ (K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 499).  — Nota red. Editurii Politice

[N306]. Lenin redă aici cuvinte din poezia „Eroul“ de A. S. Puşkin.  — Nota red. Editurii Politice

[N307]. Lenin se referă la planul de electrificare a R.S.F.S.R., elaborat de Comisia de stat pentru electrificarea Rusiei. Această lucrare ştiinţifică colectivă, īntocmită de cei mai de seamă oameni de ştiinţă şi specialişti, reprezintă primul plan unic de stat, cu caracter de perspectivă, īn vederea creării temeliei materiale a socialismului, pe baza electrificării. Editat īn broşură īn vederea celui de-al VIII-lea Congres general al Sovietelor din Rusia, el a fost aprobat de congres.  — Nota red. Editurii Politice

[N308]. Congresul al VIII-lea al P.C. (b) din Rusia a avut loc īntre 18 şi 23 martie 1919 la Moscova.

Problema centrală de pe ordinea de zi a congresului a fost dezbaterea şi adoptarea noului program al partidului, elaborat sub conducerea şi cu participarea directă a lui V. I. Lenin.

Una dintre cele mai importante probleme dezbătute la congres a fost aceea a atitudinii faţă de ţărănimea mijlocaşă. Īn toate cuvīntările lui şi mai cu seamă īn raportul despre munca la ţară, Lenin a fundamentat noua politică a partidului faţă de ţărănimea mijlocaşă: trecerea de la politica de neutralizare a ţărănimii mijlocaşe la făurirea unei trainice alianţe īntre clasa muncitoare şi ţărănimea mijlocaşă, īn care rolul conducător revine proletariatului, care se sprijină totodată pe ţăranul sărac şi duce luptă īmpotriva chiaburului. Această lozincă a fost formulată de Lenin īncă la sfīrşitul lunii noiembrie 1918. Congresul a adoptat „Rezoluţia cu privire la atitudinea faţă de ţărănimea mijlocaşă“, scrisă de Lenin.  — Nota red. Editurii Politice

[N309]. Lenin se referă la revista „Soţialisticeskii Vestnik“, publicaţie a emigranţilor menşevici, īntemeiată de L. Martov.  — Nota red. Editurii Politice