Friedrich Engels

Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului

II. Familia

1. Familia înrudită prin sînge
2. Familia punalua
3. Familia-pereche
4. Familia monogamă

Morganⁱ⁾ şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă în mijlocul irochezilor, care mai vieţuiesc şi acum în statul New York, fiind adoptat într-unul din triburileⁱ⁾ lor (tribul seneca), la care a găsit în vigoare un sistem de înrudire aflat în contradicţie cu adevăratele lor relaţii familiale. La ei există acea căsătorie monogamă care poate fi foarte uşor desfăcută de oricare dintre cele două părţi şi pe care Morgan o numeşte „familia-pereche“ (Paarungsfamilie). Descendenţii unei astfel de perechi conjugale erau deci ştiuţi şi recunoscuţi de toată lumea; nu putea fi nici o îndoială faţă de cine trebuie să se folosească denumirea de tată, mamă, fiu, fiică, frate, soră. Dar folosirea curentă a acestor denumiri contrazice realitatea relaţiilor, deoarece irochezul spune fiu şi fiică nu numai propriilor săi copii, ci şi celor ai fraţilor săi, iar aceştia îi spun tată. Copiilor surorilor sale însă le spune nepoţi şi nepoate, iar ei îi spun unchi. Invers, irocheza numeşte fii şi fiice, în afară de propriii ei copii, şi pe cei ai surorilor ei, iar aceştia o numesc mamă. În schimb, copiilor fraţilor ei ea le spune nepoţi şi nepoate, iar ei o numesc mătuşă. Tot astfel copiii fraţilor şi cei ai surorilor îşi spun între ei fraţi şi surori. În schimb, copiii unei femei şi cei ai fratelui ei îşi spun unii altora veri şi verişoare. Şi acestea nu sînt simple denumiri, ci expresia unor concepţii care domină realmente în ceea ce priveşte gradul de apropiere sau depărtare, şi gradul de egalitate şi inegalitate a rudeniei de sînge; iar aceste concepţii formează baza unui sistem de înrudire complet elaborat, capabil să exprime cîteva sute de legături diferite de rudenie ale unui singur individ. Mai mult. Sistemul acesta este pe deplin în vigoare nu numai la toţi indienii din America (pînă acum nu s-a descoperit nici o excepţie), dar îl găsim aproape neschimbat şi la vechii locuitori ai Indiei, la triburile dravidiene din Dekanⁱ⁾ şi la triburile gaura din Hindustanⁱ⁾. Denumirile de înrudire ale tamililor din India de sud şi cele ale irochezilor seneca din statul New York sînt identice şi astăzi pentru mai bine de 200 de legături de rudenie diferite. Şi la aceste triburi din India, ca şi la toţi indienii din America, legăturile de rudenie izvorîte din forma de familie existentă sînt în contradicţie cu sistemul de înrudire.

Cum se explică aceasta? Dat fiind rolul hotărîtor pe care înrudirea îl joacă în orînduirea socială a tuturor popoarelor sălbatice şi barbare, nu putem să ne mulţumim cu fraze goale şi să ignorăm importanţa acestui sistem atît de răspîndit. Un sistem care e în vigoare pretutindeni în America, care există şi în Asia, la popoare de rasă cu totul diferită, un sistem care poate fi întîlnit adesea, în forme mai mult sau mai puţin modificate, pretutindeni în Africa şi în Australia, cere o explicaţie istorică; nu se poate face abstracţie de el, aşa cum a încercat să facă, bunăoară, McLennan^{i) [N139]}. Denumirile de tată, copil, frate, soră nu sînt simple titluri onorifice, ci ele implică îndatoriri reciproce foarte serioase şi absolut precise, a căror totalitate constituie o parte esenţială a orînduirii sociale a acestor popoare. Şi s-a găsit explicaţia. În insulele Sandwich (Hawaiⁱ⁾) mai exista încă în prima jumătate a secolului nostru o formă de familie cu exact astfel de taţi şi mame, fraţi şi surori, fii şi fiice, unchi şi mătuşi, nepoţi şi nepoate cum le cerea sistemul de înrudire din America şi din India. Şi, ciudat, sistemul de înrudire în vigoare în Hawai nu corespundea nici el formei de familie care exista în fapt acolo. Şi anume toţi copiii fraţilor şi surorilor sînt acolo, fără excepţie, fraţi şi surori şi sînt consideraţi drept copii comuni nu numai ai mamei lor şi ai surorilor acesteia sau ai tatălui lor şi ai fraţilor acestuia, ci ai tuturor fraţilor şi surorilor părinţilor, fără nici o deosebire. Dacă, prin urmare, sistemul de înrudire american presupune o formă mai primitivă a familiei, care nu mai există în America, dar pe care o mai găsim efectiv în Hawai, acest sistem de înrudire hawaian ne indică, pe de altă parte, o formă şi mai primitivă a familiei, a cărei existenţă, ce-i drept, nu o mai putem dovedi nicăieri, dar care trebuie să fi existat, căci altfel nu s-ar fi putut naşte sistemul de înrudire corespunzător.

„Familia — spune Morgan — este un element activ; ea nu este niciodată staţionară, ci progresează de la o formă inferioară la alta superioară, în aceeaşi măsură în care societatea se dezvoltă de la o treaptă inferioară la una superioară. Sistemele de înrudire sînt, dimpotrivă, pasive; numai la intervale mari de timp ele înregistrează progresele făcute de familie în decursul vremii şi nu suferă o prefacere radicală decît atunci cînd familia s-a schimbat radical“^[N140].

„Acelaşi lucru — adaugă Marx^[d] — se întîmplă în genere şi cu sistemele politice, juridice, religioase, filozofice“. În timp ce familia continuă să trăiască, sistemul de înrudire se osifică şi, în timp ce acesta se menţine în virtutea obişnuinţei, familia îl depăşeşte. Dar cu aceeaşi certitudine cu care Cuvierⁱ⁾ a putut deduce pe baza unui os dintr-un schelet de marsupial, găsit în apropierea Parisului, că el aparţinea unui animal din specia marsupialelor şi că odinioară prin acele locuri au trăit animale astăzi dispărute din specia marsupialelor, putem trage şi noi concluzia, după sistemul de înrudire care ni s-a transmis din trecut prin istorie, că forma de familie corespunzătoare lui, formă azi dispărută, a existat cîndva.

Sistemele de înrudire şi formele de familie aimintite mai sus se deosebesc de cele existente în prezent prin faptul că fiecare copil are mai mulţi taţi şi mai multe mame. În sistemul de înrudire american, căruia îi corespunde familia hawaiană, fratele şi sora nu pot fi tatăl şi mama aceluiaşi copil; sistemul hawaian de înrudire însă presupune o familie în care, dimpotrivă, acest lucru constituia regula. Ne aflăm aici în faţa unei serii de forme de familie direct opuse acelora care pînă acum erau de obicei socotite ca fiind singurele valabile. Concepţia tradiţională nu cunoaşte decît monogamia şi, paralel cu ea, poligamia la bărbat şi, poate, poliandria la femeie, dar trece sub tăcere, aşa cum îi şade bine filistinului moralizator, faptul că practica încalcă pe tăcute, fără să se sinchisească prea mult, aceste îngrădiri impuse de societatea oficială. Studiul preistoriei ne înfăţişează însă situaţii în care bărbaţii trăiesc în poligamie, iar în acelaşi timp femeile lor trăiesc în poliandrie, şi din acest motiv copiii lor sînt priviţi ca fiind copiii comuni ai tuturora; aceste stări trec, la rîndul lor, printr-un şir întreg de transformări, pînă ce ajung în cele din urmă la căsătoria monogamă. Aceste transformări sînt de aşa natură, încît cercul de oameni pe care îl cuprinde legătura conjugală comună şi care la origine era foarte larg se restrînge tot mai mult, pînă cînd în cele din urmă nu mai rămîne dintr-însul decît perechea monogamă care predomină astăzi.

Reconstituind astfel în sens invers istoria familiei, Morgan, de acord cu majoritatea colegilor săi, ajunge la concluzia că a existat o stare primitivă în care relaţiile sexuale erau practicate neîngrădit în sînul unui trib, astfel încît fiecare femeie aparţinea fiecărui bărbat şi, la fel, fiecare bărbat aparţinea fiecărei femei. Despre această stare primitivă s-a vorbit încă din secolul trecut, dar numai la modul general; abia Bachofenⁱ⁾ — şi acesta este unul dintre marile lui merite — a privit problema cu seriozitate şi a căutat urme ale acestei stări în legendele istorice şi religioase^[N141]. Ştim acum că aceste urme găsite de dînsul nu duc nicidecum la o treaptă socială cu relaţii sexuale nereglementate, ci la o formă apărută mult mai tîrziu, la căsătoria pe grupe. Treapta socială primitivă despre care am vorbit, dacă a existat într-adevăr, aparţine unei epoci atît de îndepărtate, încît e greu de presupus că vom putea găsi la fosilele sociale, sălbaticii înapoiaţi, dovezi directe despre existenţa ei în trecut. Tocmai acesta şi este meritul lui Bachofen, de a fi pus această problemă pe primul plan al cercetărilor⁽¹⁾.

În ultimul timp¹⁾, tăgăduirea acestei trepte iniţiale a vieţii sexuale a omului a devenit o modă. E o încercare de a cruţa omenirea de această „ruşine“, invocîndu-se, în afară de lipsa oricărei dovezi directe, mai ales pilda celorlalte animale; Letourneauⁱ⁾ a adunat („Evoluţia căsătoriei şi a familiei“, 1888) o serie de fapte din viaţa animalelor din care reiese că relaţiile sexuale complet nereglementate ar corespunde şi aici unei trepte inferioare de dezvoltare. Dar din toate aceste fapte eu nu pot trage altă concluzie decît că ele nu dovedesc absolut nimic cu privire la om şi la condiţiile preistorice ale vieţii lui. Împerecherile pe perioade mai lungi la vertebrate îşi găsesc o explicaţie suficientă în cauzele fiziologice, de pildă la păsări, prin ajutorul de care are nevoie femela în timpul clocitului; exemplele de monogamie riguroasă pe care le întîlnim la păsări nu demonstrează nimic în ceea ce priveşte oamenii, deoarece aceştia nu se trag din păsări. Şi dacă o monogamie riguroasă este culmea tuturor virtuţilor, laurii se cuvin teniei, care posedă în fiecare dintre cele 50—200 de inele sau segmente ale trupului său cîte un organ sexual feminin şi masculin complet şi care îşi petrece toată viaţa împerechindu-se cu sine însăşi în fiecare dintre aceste segmente. Dacă ne limităm însă la mamifere, găsim aici toate formele vieţii sexuale: relaţii nereglementate, forme care aduc cu căsătoria pe grupe, cu poligamia, cu monogamia; nu lipseşte decît poliandria, la care numai oamenii au putut ajunge. Pînă şi rudele noastre cele mai apropiate, cvadrumanii, prezintă toate varietăţile posibile în gruparea masculilor şi a femelelor; şi dacă restrîngem şi mai mult cercul şi luăm în considerare numai cele patru specii de maimuţe antropomorfe, în privinţa aceasta Letourneau nu poate să ne spună altceva decît că sînt cînd monogame, cînd poligame, pe cînd Saussureⁱ⁾, după cum afirmă Giraud-Teulonⁱ⁾, susţine că sînt monogame^[N142]. La fel şi afirmaţiile mai recente ale lui Westermarckⁱ⁾ („Istoria căsătoriei oamenilor“, Londra, 1891) cu privire la monogamia maimuţelor antropomorfe sînt departe de a constitui dovezi. Într-un cuvînt, informaţiile sînt de aşa natură, încît Letoumeau recunoaşte cinstit că

„de altfel la mamifere nu există nici o legătură riguroasă între gradul de dezvoltare intelectuală şi forma relaţiilor sexuale“^[N143].

Iar Espinasⁱ⁾ („Despre societăţile animale“, 1877) spune de-a dreptul:

„Hoarda este cea mai înaltă grupă socială pe care o putem observa la animale. Ea este, pare-se, compusă din familii, dar chiar de la început între familie şi hoardă există un antagonism, ele dezvoltîndu-se în raport invers“^[N144].

După cum se vede şi din cele expuse mai sus, despre grupele familiale sau alte grupe sociale ale maimuţelor antropomorfe nu ştim aproape nimic precis; în această problemă datele sînt de-a dreptul contradictorii. Lucrul acesta nu este de mirare, căci şi datele de care dispunem cu privire la triburile sălbatice sînt pline de contradicţii şi au nevoie de o verificare şi selecţionare critică. Iar societăţile maimuţelor sînt şi mai greu de observat decît cele ale oamenilor. Deocamdată trebuie deci să respingem orice concluzie bazată pe asemenea relatări absolut nesigure.

În schimb, fraza citată din Espinas ne oferă un punct de sprijin mai solid. La animalele superioare, hoarda şi familia nu se completează una pe alta, ci între ele există un antagonism. Espinas arată foarte frumos cum gelozia masculilor din timpul rutului duce la slăbirea oricărei legături de asociere în cadrul hoardei sau la dizolvarea ei vremelnică.

„Acolo unde familia este strîns închegată, hoardele se constituie numai ca o rară excepţie. Dimpotrivă, acolo unde domnesc raporturi sexuade libere sau poligamia, hoarda se formează aproape de la sine... Ca să se poată forma o hoardă, legăturile de familie trebuie să fi slăbit, iar individul să fi devenit iarăşi liber. De aceea întîlnim atît de rar la păsări cîrduri organizate... În schimb, la mamifere găsim societăţi întrucîtva organizate, tocmai pentru că aici individul nu este absorbit de familie... De aceea la apariţia sa simţul colectiv al hoardei nu poate avea un duşman mai mare decît simţul colectiv al familiei. S-o spunem fără înconjur: dacă s-a dezvoltat o formă socială superioară familiei, aceasta s-a putut întîmpla numai pentru că ea a înglobat familii care suferiseră o schimbare fundamentală; ceea ce nu exclude ca aceste familii să fi găsit mai tîrziu, tocmai datorită acestui fapt, posibilitatea de a se constitui din nou, în împrejurări infinit mai favorabile“. (Espinas, cap. I; citat de Giraud-Teulon: „Originile căsătoriei şi ale familiei“, 1884, p. 518—520.)

De aici se vede că, în ceea ce priveşte concluziile pe care le tragem în legătură cu societăţile umane, societăţile animale au o anumită valoare, dar numai una negativă. La vertebratele superioare se cunosc, după cîte ştim, numai două forme de familie: poligamia şi împerecherea monogamă; în ambele cazuri se admite numai un singur mascul adult, un singur soţ. Gelozia masculului, care leagă şi îngrădeşte în acelaşi timp familia animală, o pune în contradicţie cu hoarda; hoarda, formă superioară a asocierii, devine în unele cazuri cu neputinţă, în alte cazuri slăbeşte sau se dizolvă în timpul rutului; în cel mai bun caz, ea este stînjenită în dezvoltarea ei de gelozia masculilor. Chiar şi numai acest fapt e suficient pentru a dovedi că familia animală şi societatea omenească primitivă sînt două lucruri incompatibile; că oamenii primitivi care se smulgeau din animalitate ori nu cunoşteau de loc familia, ori cel mult cunoşteau o familie care nu se întîlneşte la animale. Un animal atît de dezarmat cum era omul în procesul devenirii sale a izbutit să se menţină în număr redus chiar şi în starea de izolare a cărei formă supremă de asociere este împerecherea monogamă, pe care Westermarck, întemeindu-se pe relatările făcute de vînători, o atribuie gorilei şi cimpanzeului. Dar pentru a ieşi din animalitate, pentru a realiza cel mai mare progres cunoscut în natură, era nevoie de un element în plus: incapacitatea de apărare a individului izolat trebuia înlocuită prin puterea unită şi acţiunea comună a hoardei. Pornind de la condiţiile în care trăiesc astăzi maimuţele antropomorfe, trecerea de la starea de animal la aceea de om ar fi pur şi simplu inexplicabilă; aceste maimuţe par mai curînd ramificaţii colaterale, deviate, sortite unei dispariţii treptate şi, în orice caz, sînt în stare de declin. Chiar numai acest fapt este suficient pentru a renunţa la orice paralelism între formele lor familiale şi acelea ale oamenilor primitivi. Toleranţa reciprocă a masculilor adulţi, lipsa oricărei gelozii au constituit însă prima condiţie pentru formarea unor astfel de grupe mai mari şi durabile, singurele în cadrul cărora se putea săvîrşi transformarea animalului în om. Şi, într-adevăr, care este forma cea mai veche şi mai primitivă a familiei a cărei existenţă o putem dovedi în mod incontestabil în istorie şi pe care o mai putem studia şi astăzi pe alocuri? Căsătoria pe grupe, forma în care grupe întregi de bărbaţi şi grupe întregi de femei aparţin una alteia şi în cadrul căreia rămîne prea puţin loc pentru gelozie. Apoi, pe o treaptă ulterioară a dezvoltării, găsim forma poliandriei, care exclude toate celelalte forme şi este într-o contradicţie flagrantă cu orice sentiment de gelozie, fiind de aceea necunoscută animalelor. Deoarece însă formele căsătoriei pe grupe pe care le cunoaştem sînt însoţite de condiţii complicate atît de specifice, încît ne trimit în mod necesar înapoi la forme mai vechi şi mai simple de legături sexuale şi totodată, în ultimă instanţă, la o perioadă de raporturi sexuale nereglementate, corespunzătoare trecerii din faza animalităţii în aceea de om, indicaţiile asupra împerecherilor la animale ne duc înapoi tocmai la punctul de la care ar fi trebuit să ne îndepărteze o dată pentru totdeauna.

Căci ce înseamnă raporturi sexuale nereglementate? Înseamnă că îngrădirile existente în prezent sau în vreo epocă anterioară nu erau pe atunci în vigoare. Am văzut cum a căzut stavila determinată de gelozie. Dacă există un fapt stabilit cu precizie, acesta este faptul că gelozia e un sentiment care s-a dezvoltat relativ tîrziu. Acelaşi lucru e valabil şi în ceea ce priveşte noţiunea de incest. Nu numai că la început fratele şi sora erau soţi, dar la multe popoare mai sînt şi astăzi îngăduite raporturi sexuale între părinţi şi copii. Bancroftⁱ⁾ („Rasele indigene ale statelor de pe coasta Oceanului Pacific a Americii de Nord“, 1875. vol. I) confirmă acest fapt cu privire la caviaţii care trăiesc lîngă strîmtoarea Bering, la cadiacii din Alaska, la tinnehii din interiorul Americii de Nord britanice; Letourneau relatează aceleaşi fapte la indienii chippeway, la cucuşii din Chile, la caraibi şi la carenii din Indochina; nu vom mai vorbi de povestirile vechilor greci şi romani despre parţi, perşi, sciţi, huni etc. Pînă a nu se fi descoperit incestul (şi aceasta este o descoperire, şi încă una cît se poate de valoroasă), raporturile sexuale dintre părinţi şi copii nu puteau fi mai odioase decît acelea dintre orice alte persoane aparţinînd unor generaţii diferite; or, acest lucru se întîmplă şi astăzi chiar în ţările cele mai filistine, fără să stîrnească prea multă indignare; chiar şi „fecioare“ bătrîne de peste 60 de ani se mărită uneori, dacă sînt destul de bogate, cu tineri de 30 de ani. Dacă însă nu mai legăm ideea de incest — idee care diferă cu totul de a noastră şi adesea de-a dreptul o contrazice — de cele mai primitive forme de familie pe care le cunoaştem, ajungem la o formă de raporturi sexuale care nu se pot defini altfel decît ca fiind nereglementate; nereglementate în măsura în care nu existau încă îngrădirile impuse mai tîrziu de obiceiuri. Dar de aici nu rezultă nicidecum în mod inevitabil un talmeş-balmeş în practica de toate zilele. Împerecherile monogamevremelnice, care şi azi constituie majoritatea cazurilor, chiar în căsătoriile pe grupe, nu sînt nicidecum excluse. Şi dacă Westermarck, unul dintre ultimii cercetători care au negat o asemenea stare primitivă, numeşte căsătorie orice situaţie în care cei doi indivizi de sex diferit rămîn împreună pînă la naşterea pruncului, trebuie să spunem că acest fel de căsătorie putea prea bine să apară şi în stadiul raporturilor nereglementate, fără a fi în contradicţie cu lipsa de reglementare, adică cu lipsa unor îngrădiri, stabilite prin obicei, ale raporturilor sexuale. Westermarck porneşte, ce-i drept, de la ideea că

„nereglementarea include înăbuşirea înclinaţiilor individuale“, astfel încît „prostituţia este forma ei cea mai autentică“^[N145].

Mie, dimpotrivă, mi se pare că este cu neputinţă să înţelegi stările primitive atîta timp cît le priveşti prin prisma bordeielor. Vom reveni asupra acestei probleme cînd vom vorbi despre căsătoria pe grupe.

După părerea lui Morgan, din această stare primitivă de raporturi nereglementate s-a dezvoltat, probabil, foarte de timpuriu:

1. Familia înrudită prin sînge, cea dintîi treaptă a familiei. Aici grupele conjugale sînt împărţite pe generaţii: toţi bunicii şi toate bunicile din familie sînt soţi între ei, tot astfel copiii lor, adică taţii şi mamele, după cum şi copiii acestora vor constitui, la rîndul lor, un al treilea cerc de soţi comuni, iar copiii acestora, strănepoţii celor dintîi, un al patrulea. Aşadar, în această formă a familiei numai între înaintaşi şi urmaşi, între părinţi şi copii, sînt excluse drepturile şi datoriile conjugale (cum s-ar spune în limbaj contemporan). Fraţii şi surorile, verii şi verişoarele de gradul întîi, al doilea şi de grad mai depărtat sînt toţi fraţi şi surori între ei, şi tocmai de aceea toţi sînt între ei soţi şi soţii. Pe această treaptă, relaţia dintre frate şi soră implică raporturi sexuale între ei ca un lucru de la sine înţeles⁽²⁾. Un exemplu tipic de familie de acest fel l-ar constitui urmaşii unei singure perechi, care în fiecare din generaţiile ulterioare sînt între ei fraţi şi surori şi tocmai de aceea soţi şi soţii.

Familia înrudită prin sînge s-a stins. Nici măcar la popoarele cele mai sălbatice despre care pomeneşte istoria nu găsim vreun exemplu incontestabil de asemenea familie. Dar sistemul de înrudire hawaian, care este şi acum în vigoare în întreaga Polinezie şi care exprimă grade de rudenie de sînge ce nu pot lua naştere decît în această formă de familie, ne determină să recunoaştem că ea trebuie să fi existat; de asemenea ne determină să recunoaştem acest lucru şi întreaga dezvoltare ulterioară a familiei, care presupune această formă ca treaptă anterioară necesară.

2. Familia punalua. Dacă primul pas înainte în organizarea familiei a constat în excluderea de la raporturi sexuale reciproce a părinţilor şi a copiilor, cel de-al doilea a constat în excluderea surorilor şi fraţilor. Acest pas, avînd în vedere egalitatea de vîrstă mai pronunţată a celor în cauză, a fost infinit mai important, dar şi mai greu de realizat decît primul. El s-a realizat treptat, începînd, probabil³⁾, cu excluderea de la raporturile sexuale a surorilor şi fraţilor buni (adică în linie maternă), la început în cazuri izolate, devenind apoi treptat o regulă generală (în insulele Hawai au mai existat excepţii şi în secolul nostru) şi sfîrşind prin interzicerea căsătoriei chiar între surori şi fraţi colaterali, adică între ceea ce noi numim copii, nepoţi şi strănepoţi de soră şi de frate; aceasta constituie, după Morgan,

„o minunată ilustrare a felului în care acţionează principiul selecţiei naturale“^[N150].

Fără îndoială că triburile la care împerecherea rudelor prea apropiate a fost îngrădită prin acest progres trebuie să se fi dezvoltat mai repede şi mai deplin decît acelea în care căsătoria între fraţi şi surori a rămas regulă şi lege. Cît de puternic a fost resimţit efectul acestui progres ne-o dovedeşte instituţia ginţiiⁱ⁾, care a rezultat direct din acest progres şi care a depăşit cu mult scopul iniţial, ea fiind temelia orînduirii sociale a majorităţii, dacă nu chiar a tuturor popoarelor barbare din lume, şi de la care în Grecia şi la Roma trecem de-a dreptul în epoca civilizaţiei.

Fiecare familie primitivă trebuia să se scindeze cel mai tîrziu după cîteva generaţii. Gospodăria comunistă primitivă, care domină fără excepţie pînă tîrziu pe treapta de mijloc a barbariei, determina proporţiile maxime ale comunităţii familiale, aceasta variind în funcţie de condiţii, dar era mai mult sau mai puţin precis determinată pentru fiecare ţinut. De îndată ce s-a ivit ideea despre necuviinţa raporturilor sexuale între copiii aceleiaşi mame, ea trebuie să fi avut un rol activ în scindarea vechilor comunităţi casnice (Hausgemeinden) şi în întemeierea unora noi (care însă nu coincideau neapărat cu grupele familiale). Unul sau mai multe şiruri de surori au format nucleul unei comunităţi, fraţii lor buni nucleul alteia. În felul acesta sau într-un fel asemănător, din familia întemeiată pe înrudirea de sînge a luat naştere forma de familie denumită de Morgan punalua. După obiceiul hawaian, un număr de surori bune sau îndepărtate (adică verişoare de primul sau de-al doilea grad sau de grade mai îndepărtate) erau soţiile comune ale soţilor lor comuni, din numărul cărora erau însă excluşi fraţii lor; aceşti soţi nu se mai numeau între ei fraţi şi nici nu mai trebuia să fie fraţi, ci „punalua“, adică tovarăş intim, sau, ca să spunem aşa, associé. Tot astfel un şir de fraţi buni sau de grade mai îndepărtate ţineau în căsătorie comună un număr de femei, nu însă pe surorile lor, iar aceste femei se numeau între ele „punalua“. Acesta este aspectul clasic al unei forme de familie (Familienformation) care a suferit ulterior o serie de schimbări şi a cărei trăsătură distinctivă era comunitatea reciprocă atît a bărbaţilor, cît şi a femeilor înăuntrul unui anumit cerc familial, din care însă erau excluşi, pe de o parte, fraţii femeilor, la început cei buni, mai tîrziu şi cei de grade mai îndepărtate, iar pe de altă parte şi surorile bărbaţilor.

Această formă de familie prezintă astfel cu cea mai mare exactitate, gradele de rudenie care şi-au găsit expresia în sistemul american. Copiii surorilor mamei mele continuă să fie copiii ei şi tot astfel copiii fraţilor tatălui meu sînt şi copiii lui şi ei toţi sînt fraţii şi surorile mele; dar copiii fraţilor mamei mele sînt acum nepoţii şi nepoatele ei, copiii surorilor tatălui meu sînt nepoţii şi nepoatele lui, iar ei toţi sînt verii şi verişoarele mele. Şi, într-adevăr, în timp ce soţii surorilor mamei mele mai sînt încă soţii ei şi tot astfel soţiile fraţilor tatălui meu mai sînt încă soţiile lui — de drept, dacă nu întotdeauna de fapt —, proscrierea de către societate a raporturilor sexuale între fraţi şi surori a împărţit pe copiii de frate şi de soră, consideraţi pînă acum fără deosebire fraţi şi surori, în două categorii: unii rămîn, ca şi pînă acum, fraţi şi surori (mai îndepărtaţi); ceilalţi — într-un caz copiii fratelui, în al doilea cei ai surorii — nu mai pot fi fraţi şi surori, nu mai pot avea părinţi comuni, nici tată comun, nici mamă comună, nici ambii părinţi comuni; şi de aceea aici devine pentru prima oară necesară categoria nepoţilor şi nepoatelor, a verilor şi verişoarelor, care ar fi fost lipsită de sens în orînduirea familială anterioară. Sistemul american de înrudire, care apare ca o pură absurditate în oricare formă de familie bazată pe orice fel de căsătorie monogamă, îşi găseşte explicaţia raţională şi justificarea firească, pînă în cele mai mici amănunte, în familia punalua. Familia punalua sau o formă asemănătoare ei trebuie să fi existat în orice caz, cel puţin în măsura în care a fost răspîndit acest sistem de înrudire⁴⁾.

Despre această formă de familie, a cărei existenţă efectivă în insulele Hawai a fost dovedită, am fi primit, probabil, date din toată Polineziaⁱ⁾ dacă cucernicii misionari, ca şi odinioară călugării spanioli din America, ar fi putut vedea în astfel de relaţii anticreştineşti ceva mai mult decît o simplă „oroare“⁽³⁾. Cînd Cezarⁱ⁾ ne spune despre britanici, care se aflau pe atunci pe treapta de mijloc a barbariei, că „grupe de cîte 10 sau 12 bărbaţi au femeile în comun, de cele mai multe ori fraţi cu fraţi şi părinţi cu copii“^[N152], aceasta se explică cel mai bine prin căsătoria pe grupe⁵⁾. La barbari, mamele nu au cîte 10—12 fii destul de vîrstnici pentru a putea avea soţii în comun, dar în sistemul american de înrudire, care corespunde familiei punalua, există un număr mare de fraţi, fiindcă toţi verii apropiaţi sau îndepărtaţi ai unui bărbat sînt fraţii lui. Cît despre faptul că Cezar spune „părinţi cu copii“, aceasta poate fi o interpretare greşită a lui; este drept că în acest sistem nu este cu totul exclusă posibilitatea ca tatăl şi fiul sau mama şi fiica să fi făcut parte din aceeaşi grupă conjugală, dar în nici un caz tatăl şi fiica sau mama şi fiul. În această formă de căsătorie pe grupe sau în una asemănătoare⁶⁾ găsim de asemenea explicaţia cea mai simplă pentru relatările lui Herodotⁱ⁾ şi ale altor scriitori din antichitate despre deţinerea în comun a femeilor la popoare sălbatice şi barbare. Aceasta e valabil şi pentru cele povestite de Watsonⁱ⁾ şi Kayeⁱ⁾ („Populaţia Indiei“) despre tikurii din Audh (la nord de fluviul Gange):

„Ei convieţuiesc“ (adică au relaţii sexuale) „aproape de-a valma, în comunităţi mari, şi, dacă doi indivizi se consideră soţ şi soţie, legătura matrimonială dintre ei este doar nominală“.

În marea majoritate a cazurilor, instituţia ginţii pare să fi izvorît direct din familia punalua. E drept că şi sistemul de clase australian^[N153] putea servi ca punct de plecare pentru această instituţie: australienii au ginţi, dar n-au o familie punalua, ci o formă mai rudimentară de căsătorie pe grupe⁷⁾.

La toate formele de familie pe grupe nu se poate preciza cine este tatăl copilului, dar se ştie precis cine este mama lui. Deşi ea numeşte pe toţi copiii familiei comune copiii ei, avînd faţă de dînşii obligaţii de mamă, ea face totuşi deosebire între propriii ei copii şi ceilalţi. Este deci limpede că, atîta timp cît există căsătoria pe grupe, descendenţa nu se poate stabili decît după mamă, şi de aceea este recunoscută numai linia feminină. Acesta este, într-adevăr, cazul la toate popoarele sălbatice şi la cele aflate pe treapta de jos a barbariei; şi faptul de a fi fost primul care a descoperit acest lucru constituie al doilea mare merit al lui Bachofen. El numeşte matriarhat (Mutterrecht) această recunoaştere a descendenţei exclusiv după mamă şi toate relaţiile succesorale care decurg cu timpul de aici; păstrez această denumire pentru că este cea mai scurtă, dar ea nu este prea fericită, căci pe această treaptă de dezvoltare a societăţii încă nu se poate vorbi de drept în înţelesul juridic al cuvîntului.

Dacă privim acum una dintre cele două grupe tipice ale familiei punalua, şi anume pe aceea formată dintr-un şir de surori bune sau mai îndepărtate (adică descinzînd din surori bune, în gradul întîi, al doilea sau într-un grad mai îndepărtat) împreună cu copiii şi cu fraţii lor buni sau mai îndepărtaţi, descendenţi ai aceleiaşi mame (care, în ipoteza noastră, nu sînt soţii lor), vom avea tocmai cercul de persoane care mai tîrziu apar ca membri ai unei ginţi în forma iniţială a acestei instituţii. Toţi se trag dintr-o mamă comună; datorită acestui fapt, toate urmaşele de sex feminin din aceeaşi generaţie sînt surori între ele. Soţii acestor surori nu mai pot fi însă fraţii lor; ei nu se mai pot trage din aceeaşi mamă ca şi ele, prin urmare nu aparţin grupei înrudite prin sînge, adică ginţii de mai tîrziu; copiii lor însă aparţin acestei grupe, întrucît numai descendenţa după mamă este hotărîtoare, fiindcă numai ea poate fi stabilită cu certitudine. O dată cu statornicirea interdicţiei raporturilor sexuale între toţi fraţii şi surorile, chiar şi între cele mai îndepărtate rude colaterale după mamă, grupa amintită mai sus s-a transformat într-o gintă, adică s-a constituit ca un cerc bine stabilit de rude de sînge în linie feminină, care nu se pot căsători între ele, cerc care de acum încolo se va consolida din ce în ce mai mult prin alte instituţii comune cu caracter social şi religios, deosebindu-se de celelalte ginţi ale aceluiaşi trib. Despre aceasta vom vorbi mai amănunţit ulterior. Dacă vedem însă că ginta se dezvoltă nu numai în mod necesar, dar chiar ca ceva de la sine înţeles din familia punalua, este logic să admitem, ca aproape neîndoioasă existenţa in trecut a acestei forme de familie la toate popoarele la care se pot dovedi instituţii gentilice, adică la aproape toate popoarele barbare şi civilizate⁸⁾.

Cînd Morgan şi-a scris lucrarea, datele pe care le aveam despre căsătoria pe grupe erau încă foarte limitate. Se ştia cîte ceva despre căsătoriile pe grupe ale australienilor organizaţi în clase şi, în plus, încă în 1871 Morgan a publicat datele care-i parveniseră în legătură cu familia punalua din Hawai^[N154]. Pe de o parte, familia punalua lămurea în întregime sistemul de înrudire care domnea la indienii americani, sistem care i-a servit lui Morgan drept punct de plecare pentru toate studiile sale; pe de altă parte, ea a constituit un punct de plecare gata pregătit din care se putea deduce ginta matriarhală; în sfîrsit, ea înfăţişa o treaptă de dezvoltare mult superioară claselor australiene. De aceea este limpede de ce a privit-o Morgan ca pe o treaptă de dezvoltare care precedă în mod necesar căsătoria-pereche, atribuindu-i o răspîndire generală în timpurile mai vechi. De atunci am aflat despre o serie întreagă de alte forme de căsătorie pe grupe şi ştim acum că Morgan a mers prea departe în această privinţă. El a avut, totuşi, norocul să găsească în familia punalua forma cea mai înaltă, clasică, de căsătorie pe grupe, forma care explică în chipul cel mai simplu trecerea la o formă superioară.

Îmbogăţirea cunoştinţelor noastre cu privire la căsătoria pe grupe o datorăm în cea mai mare parte misionarului englez Lorimer Fisonⁱ⁾, care a studiat ani de-a rîndul această formă de familie acolo unde găsim manifestarea ei clasică, în Australia. Treapta inferioară de dezvoltare a găsit-o la negrii australieni din regiunea munţilor Gambier din Australia de sud. Aici întregul trib este împărţit în două mari clase: kroki şi kumiţi. Raporturile sexuale în cadrul fiecăreia dintre aceste clase sînt strict oprite; în schimb, fiecare bărbat dimtr-o clasă este din naştere soţul fiecărei femei din cealaltă clasă, iar aceasta îi este din naştere soţie. Nu indivizii sînt căsătoriţi între ei, ci grupe întregi, clasa cu clasa. Şi trebuie să relevăm că în afară de restricţia condiţionată de împărţirea în două clase exogame nu există nici o restricţie legată de deosebiri de vîrstă sau de gradul apropiat de rudenie de sînge. Oricare kroki are ca soţie legitimă pe oricare femeie kumită; cum însă propria lui fiică, fiind fiica unei femei kumite, este şi ea, potrivit matriarhatului, kumită, datorită acestui fapt ea este din naştere soţia oricărui kroki, prin urmare şi a tatălui ei. În orice caz, organizarea claselor, aşa cum o cunoaştem, nu constituie o piedică în acest sens. Aşadar, sau această organizare s-a născut într-o epocă în care, cu tot impulsul vag de a îngrădi împerecherea rudelor prea apropiate, oamenii nu vedeau nimic monstruos în raporturile sexuale dintre părinţi şi copii, şi în acest caz sistemul claselor se trage de-a dreptul dintr-un stadiu caracterizat prin raporturi sexuale nereglementate; sau, atunci cînd au luat fiinţă clasele, raporturile sexuale dintre părinţi şi copii erau interzise prin obicei, şi în acest caz starea actuală este un indiciu al existenţei anterioare a familiei înrudite prin sînge şi constituie primul pas pentru a ieşi dintr-însa. Ultima supoziţie este mai probabilă. După cîte ştiu, în Australia nu se întîlnesc exemple de relaţii sexuale între părinţi şi copii, iar forma ulterioară a exogamiei, ginta matriarhală, presupune şi ea, de obicei în mod tacit, ca pe un fapt existent încă la apariţia ginţii, interzicerea unor astfel de relaţii.

În afară de regiunea munţilor Gambier din Australia de sud, sistemul celor două clase poate fi întîlnit şi în regiunea fluviului Darlingⁱ⁾, mai spre răsărit, şi în Queenslandⁱ⁾, la nord-est; prin urmare este foarte răspîndit. El exclude numai căsătoriile între fraţi şi surori, între copii de fraţi şi de surori după mamă, pentru că aceştia aparţin aceleiaşi clase; copiii surorii şi cei ai fratelui pot însă să se căsătorească între ei. Un pas înainte spre împiedicarea împerecherii rudelor prea apropiate îl găsim la tribul kamilaroi de pe cursul fluviului Darling, în New South Walles, unde cele două clase iniţiale s-au împărţit în patru, fiecare dintre aceste patru clase fiind, de asemenea, căsătorită in bloc cu una din celelalte clase. Primele două clase sînt din naştere soţi între ele; după cum mama face parte din prima sau din a doua clasă, copiii intră în clasa a treia sau a patra; copiii acestor două clase, de asemenea, căsătorite între ele, fac iarăşi parte din prima şi din a doua clasă. Astfel că o generaţie aparţine întotdeauna clasei întîi şi a doua, generaţia următoare celei de-a treia şi a patra, iar generaţia imediat următoare aparţine din nou clasei întîi şi a doua. În consecinţă, verii (după mamă) nu pot fi soţ şi soţie, dar nepoţii unui frate şi ai unei surori se pot căsători între ei. Această orînduire deosebit de complicată se complică şi mai mult, în orice caz mai tîrziu, prin faptul că pe ea se grefează ginta matriarhală. Dar nu putem să mergem aici mai departe în cercetarea acestei probleme. Vedem, aşadar, că tendinţa de a împiedica împerecherea rudelor prea apropiate se manifestă în permanenţă, dar în mod instinctiv, spontan, fără a urmări în mod conştient un scop.

Privită mai de aproape, căsătoria pe grupe, care aici în Australia este încă o căsătorie pe clase, adică unirea conjugală în masă a unei clase întregi de bărbaţi, împrăştiată adesea pe tot cuprinsul continentului, cu o clasă de femei tot atît de răspîndită, nu este chiar atît de monstruoasă cum şi-o înfăţişează fantezia filistinilor, deprinsă cu prostituţia. Dimpotrivă, au trecut ani pînă s-a ajuns să se bănuiască măcar existenţa căsătoriei pe grupe şi, nu de mult a fost din nou tăgăduită. Ea apare observatorului superficial ca o căsătorie monogamă nestabilă şi pe alocurea ca poligamie, cu infidelităţi ocazionale. Trebuie să consacri ani întregi cercetărilor, cum au făcut Fison şi Howitⁱ⁾, pentru ca în aceste stări conjugale, care în practica lor amintesc europeanului de rînd de ceva existent la el în patrie, să descoperi legea care reglementează şi în virtutea căreia, cu toate că e străin şi se află la o depărtare de mii de kilometri de locul lui de baştină şi printre oameni a căror limbă n-o înţelege, negrul australian găseşte nu arareori în fiecare tabără, în fiecare trib femei care sînt dispuse să i se dea fără împotrivire şi fără a considera că fac ceva rău, legea în virtutea căreia cel ce are mai multe femei cedează pentru o noapte pe una dintre ele oaspetelui său. Acolo unde europeanul nu vede decît imoralitate şi nelegiuire, în realitate domneşte o lege riguroasă. Aceste femei aparţin clasei conjugale a oaspetelui şi sînt, de aceea, din naştere soţiile lui; aceeaşi lege morală care îi sorteşte pe unul altuia, interzice sub pedeapsa oprobriului public orice raporturi sexuale în afara claselor conjugale care îşi aparţin una alteia. Chiar şi acolo unde femeile sînt răpite, ceea ce se întimplă adeseori şi în multe regiuni constituie chiar o regulă, legea claselor este respectată cu grijă.

De altminteri, în faptul răpirii femeii se manifestă deja un semn al trecerii la căsătoria monogamă, cel puţin sub forma căsătoriei-pereche: cînd un tînăr a răpit o fată sau a sedus-o cu ajutorul prietenilor săi, ea este posedată pe rînd de fiecare dintre ei, fiind însă considerată soţia tînărului care a pus la cale răpirea. Şi, dimpotrivă, dacă femeia răpită fuge de la bărbatul ei şi trece la alt bărbat, ea devine soţia acestuia, cel dintîi pierzîndu-şi dreptul asupra ei. Paralel şi în cadrul căsătoriei pe grupe, care în genere continuă să existe, se ivesc, aşadar, relaţii cu caracter de exclusivitate, împerecheri pe un timp mai lung sau mai scurt, şi alături de acestea şi poligamia, astfel încît şi aici căsătoria pe grupe este pe cale de a dispărea şi se pune numai întrebarea ce va dispărea mai întîi sub înrîurirea europeană: căsătoria pe grupe sau negrii australieni care o practică.

Căsătoria între clase întregi, aşa cum există în Australia, este în orice caz o formă inferioară şi foarte primitivă a căsătoriei pe grupe, pe cînd familia punalua este, după cîte ştim, treapta cea mai înaltă a dezvoltării ei. Cea dintîi pare a fi forma corespunzătoare dezvoltării sociale a sălbaticilor nomazi, cea de-a doua presupune aşezări relativ stabile de comunităţi comuniste şi face nemijlocit tranziţia spre treapta următoare, mai înaltă de dezvoltare. Între aceste două forme de căsătorie vom mai găsi, desigur, unele trepte intermediare; în această privinţă, în faţa noastră avem deocamdată un domeniu de cercetare abia deschis şi aproape de loc explorat.

3. Familia-pereche. O oarecare convieţuire a perechilor, pentru un timp mai scurt sau mai lung, a avut loc şi în căsătoria pe grupe sau chiar mai înainte; bărbatul avea, printre multele soţii, o soţie principală (nu cred că se poate spune încă o soţie favorită) şi el era, printre ceilalţi soţi, soţul ei principal. Această împrejurare a contribuit într-o mare măsură la confuzia misionarilor, care văd în căsătoria pe grupe⁹⁾ cînd o căsătorie nereglementată, în care femeile sînt comune, cînd adulter arbitrar. O astfel de convieţuire a perechilor, bazată pe obicei, trebuia să se consolideze tot mai mult pe măsură ce se dezvolta ginta şi pe măsură ce clasele de „fraţi“ şi de „surori“, între care nu mai era posibilă căsătoria, deveneau mai numeroase. Impulsul dat de gintă pentru interzicerea căsătoriei între rude de sînge a avut şi alte urmări. Astfel constatăm că la irochezi şi la majoritatea celorlalţi indieni aflaţi pe treapta de jos a barbariei, căsătoria este interzisă între toate rudele pe care le cuprinde sistemul lor, şi acestea sînt în număr de mai multe sute. Din cauza acestor complicări crescînde ale opreliştilor la căsătorie, căsătoriile pe grupe au devenit din ce în ce mai puţin posibile; ele au fost înlocuite prin familia-pereche. Pe această treaptă, un bărbat convieţuieşte cu o femeie, poligamia şi infidelitatea ocazională rămînînd totuşi un drept al bărbaţilor — deşi, din motive economice, poligamia se întîlneşte arareori —, în timp ce femeilor, în majoritatea cazurilor, li se cere fidelitatea cea mai strictă pentru toată durata convieţuirii, adulterul lor fiind crunt pedepsit. Legătura conjugală poate fi uşor desfăcută de oricare dintre părţi, iar copiii aparţin, ca şi pînă acum, numai mamei.

Şi în această excludere, împinsă tot mai departe, a rudelor de sînge de la legătura conjugală continuă să se manifeste selecţia naturală. Morgan exprimă acest lucru astfel:

„Căsătoriile între membrii ginţilor neînrudiţi prin sînge au dat naştere unei rase mai viguroase atît din punct de vedere fizic, cît şi intelectual; cînd două triburi care se aflau în progres se amestecau, craniile şi creierii generaţiilor noi se măreau în mod natural, pînă ce cuprindeau aptitudinile ambelor triburi“^[N155].

Triburile cu orînduire gentilică trebuiau deci să dobîndească supremaţia asupra celor rămase în urmă sau, prin puterea exemplului, să le atragă după ele.

Dezvoltarea familiei în epoca primitivă constă deci în continua îngustare a cercului, care iniţial cuprindea tot tribul şi în cadrul căruia domnea comunitatea conjugală între cele două sexe. Printr-o excludere perseverentă a rudelor, la început a celor mai apropiate, apoi a celor din ce în ce mai îndepărtate, îm cele din urmă chiar a rudelor prin alianţă, orice fel de căsătorie pe grupe devine în cele din urmă cu neputinţă în practica şi nu rămîne decît perechea, deocamdată încă slab unită, molecula prin a cărei descompunere încetează însăşi căsătoria. Chiar şi de aici se vede cît de puţin a avut de-a face iubirea individuală între sexe, în înţelesul modern al cuvîntului, cu apariţia căsătoriei monogame. Acest lucru este şi mai mult dovedit de practica tuturor popoarelor care se găsesc pe această treaptă de dezvoltare. În timp ce, în formele anterioare ale familiei, bărbaţii nu duceau niciodată lipsă de femei, ci mai curînd femeile prisoseau, acum femeile au început să fie rare şi trebuiau căutate. De aceea o dată cu căsătoria-pereche încep răpirea şi cumpărarea femeilor — simptome foarte răspîndite, dar totuşi numai nişte simptome ale unei schimbări mult mai adînci; dar pedantul scoţian MacLennan a transformat în mod fantezist aceste simptome, care nu reprezintă nimic altceva decît o metodă de a-şi procura soţii, în categorii speciale de familie, sub denumirea de „căsătorie prin răpire“ şi „căsătorie prin cumpărare“. Şi, în afară de aceasta, la indienii americani şi la alte triburi (aflate pe aceeaşi treaptă de dezvoltare) contractarea căsătoriei nu este treaba celor în cauză, care adesea nici nu sînt întrebaţi, ci a mamelor lor. Astfel, adeseori sînt logodiţi doi inşi care nici nu se cunosc, iar tranzacţia încheiată le este adusă la cunoştinţă abia cînd se apropie vremea căsătoriei. Înainte de nuntă, mirele aduce daruri rudelor de gintă ale miresei (adică acelora după mamă, nu tatălui ei şi rudelor lui); aceste daruri sînt considerate preţul de cumpărare a fetei cedate. Căsătoria poate să fie desfăcută după bunul plac al fiecăruia dintre cei doi soţi; dar la multe triburi, ca, de pildă, la irochezi, s-a format încetul cu încetul o opinie pubdică potrivnică unor astfel de despărţiri; în caz de neînţelegeri între soţi intervin rudele de gintă ale celor două părţi, şi numai dacă aceasta nu ajută la nimic are loc despărţirea, după care copiii rămîn femeii şi fiecare parte are dreptul să încheie o nouă căsătorie.

Familia-pereche, ca atare prea slabă şi prea nestabilă pentru a face necesară sau măcar dorită o gospodărie proprie, nu desfiinţează nicidecum gospodăria comunistă, transmisă dintr-o perioadă mai veche. Dar gospodărie comunistă înseamnă dominaţia în casă a femeilor, tot aşa cum recunoaşterea numai a mamei adevărate, dată fiind imposibilitatea de a cunoaşte în mod sigur pe adevăratul tată, înseamnă un mare respect faţă de femei, adică faţă de mame. Una dintre cele mai absurde idei moştenite de la iluminiştii din secolul al XVIII-lea este aceea că la obîrşia societăţii femeia ar fi fost roaba bărbatului. La toţi sălbaticii şi la toţi barbarii de pe treapta de jos şi de mijloc, şi în parte chiar la cei de pe treapta de sus a barbariei, femeia se bucura nu numai de libertate, dar şi de multă consideraţie. Despre poziţia ocupată de ea încă în timpuil căsătoriei-pereche ne vorbeşte Arthur Wrightⁱ⁾, care a fost mulţi ani misionar printre irochezii din tribul seneca:

„În ceea ce priveşte familiile lor pe vremea cînd mai locuiau în vechile case lungi“ (gospodării comuniste ale mai multor familii) „...acolo predomina întotdeauna un clan“ (o gintă), „astfel că femeile îşi luau bărbaţii din alte clanuri“ (ginţi). „...De obicei, partea feminină stăpînea casa; proviziile erau comune; dar vai de acel nenorocit de bărbat sau ibovnic care era prea leneş sau prea neîndemînatic şi nu aducea partea lui la proviziile comune. Oricîţi copii sau oricîtă avere personală ar fi avut el în casă, putea să primească în orice clipă ordinul să-şi ia catrafusele şi să se care. Şi el nici nu îndrăznea măcar să încerce să se împotrivească, casa devenea pentru el un iad şi nu-i mai rămînea decît să se reîntoarcă la propriul său clan“ (gintă) „sau, cum se întîmpla cel mai adesea, să caute să încheie o nouă căsătorie în alt clan. Femeile deţineau o mare putere în clanuri“ (ginţi), „ca de altfel pretutindeni. Ele nu se dădeau în lături uneori să-l destituie pe şef şi să-l degradeze, făcîndu-l războinic de rînd“^[N156].

Gospodăria comunistă, în care toate sau aproape toate femeile făceau parte din una şi aceeaşi gintă, iar bărbaţii din ginţi diferite, este baza obiectivă a acestei dominaţii a femeilor, fenomen general răspîndit în vremurile primitive, a cărui descoperire constituie al treilea merit al lui Bachofen. Mai adaug că relatările călătorilor şi misionarilor cu privire la faptul că la sălbatici şi la barbari femeile erau împovărate cu o muncă excesivă nu contrazic întru nimic cele spuse mai sus. Diviziunea muncii între cele două sexe nu este determinată de poziţia femeii în societate, ci de cu totul alte cauze. Popoarele la care femeile sînt nevoite să muncească mult mai mult decît se cuvine, potrivit ideilor noastre în această privinţă, nutresc adesea faţă de femei mult mai mult respect adevărat decît europenii noştri. Doamna din epoca civilizaţiei, înconjurată de omagii aparente şi ţinută departe de orice muncă adevărată, ocupă o poziţie socială infinit inferioară aceleia a femeii din epoca barbariei, care muncea din greu, dar care era considerată de poporul ei drept o adevărată doamnă (lady, frowa, Frau = stăpînă) şi care, prin caracterul poziţiei ocupate de ea, era într-adevăr o doamnă.

În ceea ce priveşte popoarele din nord-vestul Americii, care se mai aflau pe treapta de sus a sălbăticiei, şi mai ales în ceea ce priveşte cele din sudul Americii, cercetări mai amănunţite vor trebui să lămurească dacă în America căsătoria-pereche¹⁰⁾ a înlocuit astăzi complet căsătoria pe grupe. Despre aceste popoare se dau exemple de libertate sexuală atît de variate, încît e greu de admis că vechea căsătorie pe grupe a fost aici complet înlăturată¹¹⁾. În orice caz n-au dispărut încă toate urmele ei. La cel puţin 40 de triburi din America de Nord, bărbatul care ia în căsătorie pe sora cea mai în vîrstă are dreptul să ia de soţie şi pe toate surorile ei de îndată ce ating vîrsta cerută: aceasta este o rămăşiţă din vremea cînd o serie întreagă de surori aveau bărbaţi în comun. Iar despre locuitorii peninsulei California (aflaţi pe treapta de sus a sălbăticiei), Bancroft povesteşte că au anumite sărbători la care mai multe „triburi“ se reunesc pentru a avea relaţii sexuale libere^[N157]. Acestea sînt, evident, ginţi care la asemenea serbări păstrează reminiscenţa vagă a acelei vremi în care femeile unei ginţi aveau drept soţi comuni pe toţi bărbaţii din cealaltă gintă, şi invers¹²⁾. Acest obicei mai dăinuieşte şi în Australia. La unele popoare se întîmplă ca bărbaţii mai în vîrstă, şefii şi preoţii-vrăjitori să exploateze în folosul lor faptul că soţiile sînt comune şi să monopolizeze pentru ei majoritatea femeilor; dar, în schimb, la anumite sărbători şi mari adunări populare ei trebuie să restabilească vechea comunitate şi să permită femeilor lor să petreacă cu bărbaţii tineri. La p. 28—29 a cărţii sale, Westermarck citează o serie întreagă de exemple de asemenea saturnale^[N158] periodice, cu prilejul cărora vechile raporturi sexuale libere intră din nou în vigoare pentru scurt timp: la triburile hos, santal, pandscha şi kotar în India, la unele popoare africane şi la alţii. Ceea ce este ciudat este că Westermarck trage de aici concluzia că aceasta nu ar fi o rămăşiţă a căsătoriei pe grupe, pe care el o tăgăduieşte, ci a perioadei rutului, comună omului primitiv şi celorlalte animale.

Ajungem aici la a patra mare descoperire a lui Bachofen, la descoperirea formei de trecere, foarte răspîndită, de la căsătoria pe grupe la căsătoria-pereche. Ceea ce Bachofen ne prezintă ca ispăşire pentru încălcarea vechilor porunci ale zeilor, cu preţul căreia femeia îşi răscumpără dreptul la castitate, nu este în realitate decît o expresie mistică a ispăşirii prin care femeia se răscumpără din vechea stare cînd femeile aparţineau bărbaţilor în comun şi obţine dreptul de a se da numai unui singur bărbat. Această ispăşire constă în faptul că femeia se dă mai multor bărbaţi pentru un timp limitat: femeile babilonene trebuiau să se dea bărbaţilor o dată pe an în templul Mylittei; alte popoare din Asia Mică îşi trimiteau fetele lor pentru ani întregi în templul Anaiteiⁱ⁾, unde, înainte de a avea dreptul să se căsătorească, trebuiau să practice amorul liber cu favoriţi aleşi de ele; asemenea obiceiuri, îmbrăcate într-o haină religioasă, sînt comune aproape tuturor popoarelor asiatice dintre Marea Mediterană şi Gangeⁱ⁾. Sacrificiul expiator, care are rol de răscumpărare, devine în decursul vremii din ce în ce mai uşor, după cum observă şi Bachofen:

„Sacrificiul repetat în fiecare an este înlocuit printr-un sacrificiu unic, heterismul matroanelor fiind înlocuit prin acela al fetelor; în loc să fie practicat în timpul căsătoriei, el este practicat înainte de căsătorie; în loc să se dea tuturor fără deosebire, ele se dau numai anumitor persoane“ („Matriarhatul“, p. XIX).

La alte popoare învelişul religios lipseşte, la unele — în antichitate la traci, la celţi etc., iar în zilele noastre la mulţi locuitori băştinaşi ai Indiei, la unele popoare malaeze, la locuitori ai insulelor din Oceanul Pacific, la mulţi indieni din America — fetele se bucură pînă la măritiş de cea mai mare libertate sexuală. În special în America de Sud acest fenomen este întîlnit aproape pretutindeni şi poate fi confirmat de toţi cei care au pătruns ceva mai adînc în interiorul ei. Astfel Agassizⁱ⁾ („O călătorie în Brazilia“, Boston şi New York, 1886, p. 266), povesteşte că, făcînd cunoştinţă cu o fată dintr-o familie bogată de obîrşie indiană, a întrebat-o ce face tatăl ei, crezînd că acesta este soţul mamei ei, un ofiţer care lua parte la războiul împotriva Paraguayului; mama însă i-a răspuns zîmbind: nao tem pai, é filha da fortuna — ea n-are tată, este un copil al întîmplării.

„Aşa vorbesc întotdeauna femeile indiene sau metise despre copiii lor nelegitimi, fără a se jena şi fără a considera aceasta un lucru infamant. Şi asta nu este o excepţie; o excepţie este, se pare, cazul contrar. Copiii... adeseori o cunosc numai pe mama lor, căci toată grija şi răspunderea cade în sarcina ei; despre tatăl lor ei nu ştiu nimic şi nici soţiei se pare că nu-i trece niciodată prin gînd că ea sau copiii ei ar putea să aibă vreo pretenţie de la el“.

Ceea ce aici unui om civilizat îi pare straniu, potrivit matriarhatului şi căsătoriei pe grupe este pur şi simplu o regulă.

La unele popoare, prietenii şi rudele mirelui sau nuntaşii revendică chiar în timpul nunţii dreptul moştenit din timpurile vechi asupra miresei şi rîndul mirelui vine abia la urmă; aşa se petreceau lucrurile în antichitate pe insulele Baleareⁱ⁾ şi la augilii din Africa, iar în neamul bareas din Abisinia aceasta se mai practică şi în zilele noastre. La altele, o persoană oficială — şeful tribului sau al ginţii, cacicul, şamanul, preotul, principele sau oricum s-ar numi el — reprezintă comunitatea şi beneficiază de dreptul primei nopţi. Cu toate încercările neoromanticilor de a prezenta acest fapt în culori mai puţin urîte, jus primae noctis¹³⁾ există pînă în ziua de azi, ca o rămăşiţă a căsătoriei pe grupe, la majoritatea locuitorilor din Alaska (Bancroft, „Rasele indigene“, I, 81), la tribul tahu în Mexicul de nord (op. cit., p. 584), precum şi la alte popoare, şi a existat în tot timpul evului mediu, cel puţin în ţările de origine celtică în care s-a păstrat direct din căsătoria pe grupe, de pildă în Aragonⁱ⁾. În timp ce în Castiliaⁱ⁾ ţăranul n-a fost niciodată iobag, în Aragon — pînă la decretul dat de Ferdinand Catoliculⁱ⁾ în 1486 — a existat cea mai odioasă iobăgie^[N159]. În acest document se spune:

„Noi hotărîm şi declarăm că domnii amintiţi mai sus“ (senyors, baroni) „...de asemenea nu au dreptul, atunci cînd ţăranul îşi ia o soţie, să se culce cu ea în prima noapte sau, ca semn al stăpînirii sale, să păşească în noaptea nunţii peste patul în care este culcată femeia; de asemenea domnii mai sus-amintiţi nu au dreptul să se slujească de fiica sau fiul ţăranului, cu plată sau fără plată, împotriva voinţei acestora“ (citat de Sugenheimⁱ⁾. „Iobăgia“, Petersburg, 1861, p. 35, după originalul în limba catalană).

Apoi Bachofen are, fără îndoială, dreptate cînd insistă asupra afirmaţiei că trecerea de la ceea ce el numeşte „heterism“, sau „Sumpfzeugung“, la căsătoria monogamă s-a săvîrşit mai ales datorită femeilor. Cu cît — o dată cu dezvoltarea condiţiilor economice de viaţă; deci o dată cu descompunerea comunismului primitiv şi cu creşterea densităţii populaţiei — raporturile sexuale tradiţionale îşi pierdeau caracterul primitiv naiv, cu atît ele trebuie să fi părut femeilor mai înjositoare şi mai apăsătoare, cu atît trebuie să fi căutat ele cu mai multă perseverenţă să obţină, ca o mîntuire, dreptul la castitate, la căsătoria vremelnică sau durabilă cu un singur bărbat. Acest pas înainte nici nu putea să pornească de la bărbaţi, printre altele şi pentru că lor, în general, niciodată, nici pînă în ziua de astăzi, nu le-a dat prin gînd să renunţe în fapt la plăcerile căsătoriei pe grupe. Abia după ce, datorită femeii, s-a făcut trecerea la căsătoria-pereche, bărbaţii au putut introduce monogamia strictă, bineînţeles însă numai pentru femei.

Familia-pereche s-a născut la hotarul dintre sălbăticie şi barbarie, de cele mai multe ori chiar pe treapta de sus a sălbăticiei, pe alocuri abia pe treapta de jos a barbariei. Ea este forma de familie caracteristică pentru epoca barbariei, după cum căsătoria pe grupe este caracteristică pentru epoca sălbăticiei, iar monogamia pentru aceea a civilizaţiei. Pentru ca familia-pereche să continue să se dezvolte pînă la monogamia stabilă, trebuiau să intervină alte cauze în afară de acelea care au acţionat pînă atunci. În familia-pereche, grupa a fost redusă la ultima ei unitate, la molecula cu doi atomi: un bărbat şi o femeie. Selecţia naturală şi-a îndeplinit opera prin excluderi continue şi tot mai numeroase din comunitatea conjugală; în această direcţie nu mai rămînea nimic de făcut. Şi deci dacă n-ar fi intrat în acţiune noi forţe motrice, forţele sociale, n-ar fi existat nici un motiv pentru ca din căsătoria-pereche să ia naştere o nouă formă de familie. Dar aceste forţe motrice au intrat în acţiune.

Părăsim acum America, tărîmul clasic al famiiiei-pereche. Nu există nici un indiciu care să ne permită să conchidem că acolo se dezvoltă o formă de familie superioară, că ar fi existat vreodată înainte de descoperirea şi cucerirea continentului o monogamie stabilă. Altfel stau lucrurile în Lumea veche.

Aici domesticirea animalelor şi creşterea turmelor au creat un nebănuit izvor de bogăţie şi au dat naştere unor relaţii sociale cu totul noi. Pînă la treapta de jos a barbariei, avuţia stabilă consta aproape numai din locuinţă, îmbrăcăminte, podoabe rudimentare şi unelte pentru dobîndirea şi pregătirea hranei: luntre, arme, obiecte casnice dintre cele mai simple. Hrana trebuia să fie procurată în fiecare zi. Acum însă popoarele de păstori care înaintau — arienii^1') în Punjabⁱ⁾ şi în regiunea Gangelui, precum şi în stepele, pe atunci mult mai bogate în ape, ale Amu-Darieiⁱ⁾ şi Sîr-Darieiⁱ⁾, şi semiţii^2') de-a lungul fluviilor Eufrat şi Tigru — au dobîndit de pe urma hergheliilor de cai şi a turmelor de cămile, măgari, vite cornute, oi, capre şi porci o avere care nu avea nevoie decît de supraveghere şi de o îngrijire dintre cele mai rudimentare pentru a se reproduce în număr din ce în ce mai mare şi a procura o foarte îmbelşugată hrană în lapte şi carne. Toate celelalte mijloace mai vechi de procurare a hranei au trecut acum pe planul al doilea; vînătoarea, care înainte vreme era o necesitate, a devenit acum un lux.

Cui îi aparţinea însă această nouă avuţie? Fără îndoială că iniţial ea aparţinea ginţii. Totuşi, proprietatea privată asupra turmelor trebuie să se fi dezvoltat de timpuriu. Este greu de spus dacă, pentru autorul aşa-zisei prime cărţi a lui Moiseⁱ⁾, patriarhul Avraamⁱ⁾ era proprietarul turmelor sale în virtutea propriului său drept în calitate de cap al unei comunităţi familiale sau a calităţii sale de fapt, de şef ereditar al unei ginţi. Un lucru e cert: că nu trebuie să ni-l închipuim ca proprietar în înţelesul modern al cuvîntului. De asemenea e cert că la începuturile istoriei scrise găsim pretutindeni turmele în proprietatea individuală¹⁴⁾ a capilor de familie, întocmai ca şi produsele de artă ale barbariei: uneltele de metal, obiectele de lux, şi, în sfîrşit, vita umană — sclavii.

Căci acum s-a descoperit şi sclavia. Pentru omul aflat pe treapta de jos a barbariei, sclavul nu era de nici un folos. De aceea indienii americani procedau faţă de duşmanii învinşi cu totul altfel decît se proceda pe o treaptă mai avansată. Bărbaţii erau ucişi sau erau primiţi ca fraţi în tribul învingătorilor; femeile erau luate în căsătorie sau primite sub o altă formă printre membrii tribului, împreună cu copiii lor rămaşi în viaţă. Pe această treaptă, forţa de muncă omenească nu produce încă un excedent vizibil peste cheltuielile ei de întreţinere. O dată cu introducerea creşterii vitelor, a prelucrării metalelor, a ţesătoriei şi, în sfîrşit, a agriculturii, situaţia s-a schimbat. Cu forţa de muncă, în special de cînd turmele au trecut definitiv în proprietatea familiei¹⁵⁾, s-a întîmplat acelaşi lucru ca şi cu soţiile care înainte puteau fi obţinute atît de uşor şi care acum au căpătat o valoare de schimb şi erau cumpărate. Familia nu se înmulţea atît de repede ca vitele. Pentru a le păzi era nevoie acum de mai mulţi oameni; în acest scop putea fi folosit duşmanul luat prizonier în război, care pe deasupra se putea înmulţi ca şi vitele.

Aceste bogăţii, odată intrate în proprietatea privată a familiilor¹⁶⁾, unde au crescut repede, au dat o puternică lovitură societăţii întemeiate pe căsătoria-pereche şi pe ginta matriarhală. Căsătoria-pereche a introdus în familie un element nou. Ea a pus alături de mama adevărată pe tatăl adevărat, autentic, mai autentic, probabil, decît mulţi „taţi“ din ziua de astăzi. Potrivit diviziunii muncii care exista atunci în familie, sarcina de a procura hrana şi uneltele de muncă necesare în acest scop îi revenea soţului, deci lui îi revenea şi proprietatea asupra acestora; în caz de despărţire le lua cu dînsul, iar soţia păstra obiectele casnice. În virtutea obiceiului societăţii de atunci, soţul era deci şi proprietarul noii surse de hrană, vitele, şi mai tîrziu al mijloacelor noi de muncă, sclavii. Dar, potrivit obiceiului aceleiaşi societăţi, copiii lui nu puteau să-l moştenească, căci în această privinţă lucrurile stăteau în felul următor.

Potrivit matriarhatului, deci atîta timp cît descendenţa era socotită numai în linie feminină, şi potrivit rînduielilor iniţiale ale succesiunii în gintă, la început moştenirea rămasă de la cei decedaţi revenea rudelor de gintă. Averea trebuia să rămînă în gintă. Dat fiind că averea era alcătuită din obiecte neînsemnate, în practică ea revenea, probabil, întotdeauna celor mai apropiate rude de gintă, deci rudelor de sînge după mamă. Copiii bărbatului decedat nu aparţineau însă ginţii acestuia, ci ginţii din care făcea parte mama lor; la început ei o moşteneau pe mama lor împreună cu celelalte rude de sînge ale ei, mai tîrziu e posibil ca ei să fi avut precădere; dar pe tatăl lor nu-l puteau moşteni, fiindcă nu făceau parte din ginta lui, iar averea lui trebuia să rămină în cadrul ginţii Deci, la moartea proprietarului turmelor, acestea trebuiau să treacă, în primul rînd, în stăpînirea fraţilor şi surorilor lui şi a copiilor surorilor lui sau a urmaşilor surorilor mamei lui. Propriii lui copii însă nu aveau dreptul la moştenire.

Aşadar, pe măsură ce bogăţiile creşteau, ele creau pe de o parte soţului, în sînul familiei, o poziţie mai însemnată decît aceea a soţiei, iar pe de altă parte dădeau naştere tendinţei de a folosi această poziţie consolidată pentru a răsturna în favoarea copiilor ordinea de succesiune tradiţională. Acest lucru nu era însă cu putinţă atîta timp cît filiaţia se stabilea în conformitate cu legile matriarhatului. De aceea matriarhatul trebuia desfiinţat şi a şi fost desfiinţat. Lucrul acesta nici nu a fost atît de greu cum ni-l închipuim noi astăzi. Căci această revoluţie — una dintre cele mai radicale pe care le-a trăit omenirea — nu trebuia să atingă pe nici unul dintre membrii în viaţă ai ginţii. Toţi cei care făceau parte din gintă puteau să rămînă ceea ce au fost şi înainte. Era de ajuns o simplă hotărîre pentru ca pe viitor urmaşii membrilor bărbaţi ai ginţii să rămînă în gintă, în timp ce urmaşii femeilor trebuiau să fie excluşi din ea, întrucît treceau în ginta tatălui lor. În felul acesta, determinarea descendenţei în linie feminină şi dreptul de moştenire după mamă au fost desfiinţate şi au fost introduse descendenţa în linie masculină şi dreptul de moştenire după tată. Despre felul în care a fost înfăptuită această revoluţie la popoarele civilizate şi cînd anume a fost înfăptuită nu ştim nimic. Ea aparţine pe de-a-ntregul timpurilor preistorice. Dar că o asemenea revoluţie a avut loc, aceasta o dovedesc cu prisosinţă numeroasele urme de matriarhat, găsite mai ales de către Bachofen; iar cu cîtă uşurinţă se înfăptuieşte ea, putem constata la un şir întreg de triburi indiene, la care a avut loc abia de curînd şi la care continuă să aibă loc şi acum, în parte sub influenţa bogăţiei crescînde şi a schimbării felului de trai (strămutarea din păduri în prerii), în parte sub influenţa morală a civilizaţiei şi a misionarilor. La şase triburi din cele opt de pe valea fluviului Missouri există descendenţa şi sistemul de moştenire în linie masculină, iar la două încă în linie feminină. La triburile shawnee, miami şi delaware s-a înrădăcinat obiceiul de a se da copiilor unul dintre numele gentilice aparţinînd ginţii tatălui lor, pentru ca ei să poată fi trecuţi în această gintă şi să-l poată moşteni pe tatăl lor. „Cazuistică proprie oamenilor să schimbe lucrurile schimbîndu-le numele şi să găsească o portiţă de scăpare pentru a călca tradiţia în cadrul tradiţiei atunci cînd interesul direct constituie un imbold destul de puternic pentru aceasta!“ (Marx). În felul acesta s-a produs o încurcătură nemaipomenită, care nu putea fi remediată decît prin trecerea la patriarhat şi care, în parte, a şi fost astfel remediată. „Aceasta pare a fi, în genere, trecerea cea mai firească“ (Marx). Cît priveşte¹⁷⁾ cele ce pot spune specialiştii în domeniul dreptului comparat despre felul în care a avut loc această trecere la popoarele civilizate ale Lumii vechi, toate acestea sînt, bineînţeles, aproape numai ipoteze; vedeţi în această privinţă lucrarea lui M. Kovalevskiⁱ⁾ „Studiu asupra originii şi evoluţiei familiei şi a proprietăţii“, Stockholm, 1890.

Desfiinţarea matriarhatului a însemnat înfrîngerea pe plan istoric universal a sexului feminin. Bărbatul a pus mîna pe cîrmă şi în casă femeia a fost degradată, înrobită, devenind sclava plăcerilor lui şi o simplă maşină de procreat copii. Această situaţie înjositoare a femeii, care s-a manifestat făţiş mai ales la grecii din epoca eroică şi, încă în şi mai mare măsură, la cei din epoca clasică, încetul cu încetul a început să fie prezentată în mod făţarnic în culori frumoase şi pe alocurea învăluită în forme mai blînde, dar nicidecum înlăturată.

Primul rezultat al dominaţiei exclusive a bărbaţilor astfel instaurată se manifestă în forma intermediară a familiei patriarhale, care apare acum. Ceea ce o caracterizează în special nu este poligamia, despre care vom vorbi mai jos, ci

„organizarea unui număr de indivizi, liberi şi neliberi, într-o familie, sub autoritatea părintească a capului familiei. La semiţi, capul familiei trăieşte în poligamie, oamenii neliberi au soţie şi copii, iar scopul întregii organizări este îngrijirea turmelor pe un teritoriu delimitat“^[N160].

Elementul esenţial este integrarea în cadrul familiei a oamenilor neliberi şi autoritatea părintească; de aceea tipul desăvîrşit al acestei forme de familie este familia romană. Iniţial cuvîntul „familia“ nu însemna idealul filistinului de astăzi, pentru care familia constă din sentimentalism şi certuri casnice; la început, la romani, el nu se referă la soţi şi la copiii lor, ci doar la sclavi. Famulus înseamnă sclavul casei, iar familia — totalitatea sclavilor care aparţin unui om. Încă pe vremea lui Gaiusⁱ⁾, familia, id est patrimonium (adică moştenirea), era transmisă prin testament. Expresia a fost născocită de romani pentru a desemna un nou organism social, al cărui şef era stăpîn pe soţie, pe copii şi pe un număr oarecare de sclavi, avînd drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor acestora în virtutea autorităţii paterne romane.

„Aşadar, acest cuvînt nu este mai vechi decît sistemul familial, îmbrăcat în platoşă de fier, al triburilor latine, care a apărut după introducerea agriculturii şi a sclaviei legale şi după despărţirea italicilor arieni de greci“^[N161].

Marx adaugă: „Familia modernă cuprinde în germene nu numai sclavia (servitus), ci şi iobăgia, întrucît este chiar de la început legată de obligaţia unor munci agricole. Ea cuprinde în miniatură toate contradicţiile care se vor dezvolta pe scară largă mai tîrziu în societate şi în statul ei“.

Această formă de familie indică trecerea de la familia-pereche la monogamie. Pentru a asigura fidelitatea soţiei şi deci paternitatea copiilor, femeia este aservită autorităţii necondiţionate a soţului; dacă o ucide, el nu face decît să-şi exercite un drept¹⁸⁾.

Cu familia patriarhală intrăm în domeniul istoriei scrise, aceasta într-un domeniu în care ştiinţa dreptului comparat ne poate fi de mare ajutor. Şi, într-adevăr, în această privinţă ea a înlesnit un progres esenţial. Maxim Kovalevski („Studiu asupra originii şi evoluţiei familiei şi a proprietăţii“, Stockholm, 1890, p. 60—100) este cel care a dovedit că comunitatea casnică patriarhală (patriarchalische Hausgenossenschaft), aşa cum o mai găsim şi azi la sîrbi şi la bulgari sub denumirea de „zádruga“ (care s-ar putea traduce prin împrietenire) sau „bratstvo“ (frăţie), precum şi într-o formă modificată la popoarele orientale, a constituit o treaptă de tranziţie de la familia matriarhală, izvorîtă din căsătoria pe grupe, la familia separată (Einzelfamilie) a lumii moderne. Acest lucru poate fi considerat ca dovedit cel puţin în ceea ce priveşte popoarele civilizate ale Lumii vechi, arienii şi semiţii.

Zádruga slavilor din sud ne oferă cea mai bună pildă a unei astfel de comunităţi familiale care mai fiinţează încă. Ea cuprinde mai multe generaţii de descendenţi ai aceluiaşi tată, împreună cu nevestele lor, care trăiesc toţi laolaltă într-o singură gospodărie, îşi cultivă ogoarele în comun, se hrănesc şi se îmbracă din rezervele comune şi stăpînesc în comun prisosul de venit. Comunitatea se află sub conducerea supremă a stăpînului casei (domačin), care este reprezentantul ei în relaţiile cu lumea din afară, care poate vinde obiecte mai mici, mînuieşte banii şi răspunde de ei, ca şi de bunul mers al treburilor întregii gospodării. El este ales şi nu este obligatoriu să fie cel mai în vîrstă. Femeile şi muncile lor sînt conduse de stapîna casei (domačica), care este de obicei soţia domačinului. Ea are şi un rol important, adeseori chiar hotărîtor, în alegerea soţilor pentru fete. Puterea supremă aparţine însă sfatului familiei, adunării tuturor membrilor adulţi, femei şi bărbaţi. Stăpînul casei dă socoteală în faţa acestei adunări, care ia hotărîri decisive, îi judecă pe membrii comunităţii, hotărăşte în privinţa cumpărărilor şi vînzărilor mai însemnate, în special cînd este vorba de pămînt etc.

Abia acum vreo zece ani s-a dovedit existenţa unor astfel de comunităţi familiale mari şi în Rusia^[N162]; în prezent toată lumea recunoaşte că ele sînt tot atît de adînc înrădăcinate în obiceiurile poporului rus ca şi obşcina, sau comunitatea sătească. Ele figurează în cel mai vechi cod de legi rusesc, „Pravda“ lui Iaroslav^[N163], sub acelaşi nume, vervj, ca şi în legile dalmatine^[N164], şi despre ele se vorbeşte şi în izvoarele istorice poloneze şi cehe.

După Heuslerⁱ⁾ („Instituţiile dreptului german“^[N165]), şi la germani unitatea economică o constituia la început nu familia simplă, în înţelesul modern al cuvîntului, ci comunitatea casnică („Hausgenossenschaft“), compusă din cîteva generaţii cu familiile lor, care cuprindea adeseori în cadrul ei şi oameni neliberi. Familia romană este şi ea de acelaşi tip şi de aceea autoritatea absolută a capului familiei, ca şi lipsa de drepturi a celorlalţi membri ai familiei în relaţiile cu acesta, sînt foarte contestate în ultimul timp. Se crede că şi la celţii din Irlanda ar fi existat comunităţi familiale asemănătoare; în Franţa, sub denumirea „parçonneries“, ele s-au menţinut în Nivernaisⁱ⁾ pînă la revoluţia franceză, iar în Franche-Comtéⁱ⁾ n-au dispărut încă nici astăzi cu totul. În apropiere de Louhansⁱ⁾ (Saône-et-Loireⁱ⁾) se pot vedea case mari ţărăneşti cu o sala centrală comună, înaltă pînă la acoperiş, înconjurată de camere de dormit, la care ajungi urcînd 6—8 trepte şi unde locuiesc mai multe generaţii ale aceleiaşi familii.

Comunitatea casnică din India, cu cultivarea în comun a pămîntului, este amintită încă de Nearchos^{i) [N166]}, pe vremea lui Alexandru cel Mareⁱ⁾, şi mai există şi astăzi încă în aceeaşi regiune, Punjab, şi în toată partea de nord-vest a ţării. Existenţa ei în Caucaz a fost arătată chiar de Kovalevski. În Algeria ea mai există la kabili. Ea se întîlneşte, după cum se spune, chiar şi în America; unii pretind s-o recunoască în forma „calpullis“, descrisă de Zuritaⁱ⁾ în vechiul Mexic^[N167]; Cunowⁱ⁾ („Ausland“, 1890, nr. 42—44)^[N168], dimpotrivă, a demonstrat destul de limpede că în Peru, în perioada cuceririi lui, exista un fel de marcă (care, lucru ciudat, se numea tot marcă) în cadrul căreia pămîntul lucrat era împărţit periodic, deci era cultivat individual.

În orice caz, comunitatea casnică patriarhală, în care pămîntul era proprietate comună şi se cultiva în comun, capătă acum cu totul altă însemnătate decît înainte. Nu ne mai putem îndoi de importantul rol de tranziţie de la familia matriarhală la cea separată pe care l-a jucat această comunitate la popoarele civilizate şi la alte cîteva popoare din Lumea veche. În cele ce vor urma vom reveni asupra concluziei pe care a tras-o mai departe Kovalevski, şi anume că ea a constituit de asemenea treapta de trecere din care s-a dezvoltat obştea sătească, sau marca^3'), în care pămîntul era cultivat de familii separate, iar ogoarele şi păşunile erau împărţite la început periodic, iar apoi definitiv.

În ceea ce priveşte viaţa de familie în cadrul acestor comunităţi casnice, trebuie să remarcăm că cel puţin în Rusia se ştie despre capul familiei că abuzează foarte mult de poziţia sa faţă de femeile tinere din comunitate, mai ales faţă de nurori, din care adeseori îşi alcătuieşte un harem; cîntecele populare ruseşti sînt destul de elocvente în această privinţă.

Înainte de a trece la monogamie, care se dezvoltă repede o dată cu căderea matriarhatului, vom mai spune cîteva cuvinte despre poligamie şi poliandrie. Amîndouă aceste forme de căsătorie nu pot fi decît excepţii, cum s-ar spune, produse istorice de lux, chiar şi în cazul cînd în vreo ţară ele ar apărea paralel, ceea ce, după cum se ştie, nu s-a întîmplat. Prin urmare, întrucît bărbaţii excluşi de la poligamie n-au avut posibilitatea de a se consola cu femei care ar fi prisosit în urma practicării poliandriei şi întrucît numărul bărbaţilor şi al femeilor, indiferent de instituţiile sociale, a fost pînă acum aproximativ egal, este din capul locului exclus ca una sau alta dintre aceste forme de căsătorie să fi constituit o regulă generală. În realitate, poligamia bărbatului era în mod evident un produs al sclaviei şi era accesibilă numai unor anumite persoane cu situaţii excepţionale. În familia patriarhală semită, numai patriarhul şi cel mult unii dintre fiii lui trăiesc în poligamie, ceilalţi trebuind să se mulţumească cu o singură soţie. Aşa stau lucrurile şi astăzi în tot Orientul; poligamia este un privilegiu al celor bogaţi şi nobili şi se alimentează în special prin cumpărarea de sclave; masa poporului trăieşte în monogamie. Tot o excepţie este şi poliandria din India şi din Tibet, a cărei obîrşie din căsătoria pe grupe¹⁹⁾ nu este, desigur, lipsită de interes şi care mai trebuie să fie studiată. În practică, poliandria pare de altfel mult mai tolerantă decît regimul dominat de gelozie al haremului mahomedan. Cel puţin la nairii din India, trei, patru sau mai mulţi hănbarţi au, ce-i drept, o soţie comună, dar fiecare dintr-înşii poate să aibă pe lîngă aceasta, în tovărăşie cu alţi trei sau mai mulţi bărbaţi, o a doua soţie comună, tot aşa şi o a treia, o a patra etc. E de mirare că, atunci cînd a descris aceste cluburi conjugale — ai căror membri pot să facă parte în acelaşi timp din cîteva cluburi —, MacLennan n-a descoperit o nouă categorie, aceea a căsătoriei-club. Acest sistem de căsătorie-club nici nu este de altfel poliandrie propriu-zisă; dimpotrivă, el este, după cum a remarcat şi Giraud-Teulon, o formă deosebită (spezialisierte) a căsătoriei pe grupe; bărbaţii trăiesc în poligamie, femeile în poliandrie²⁰⁾.

4. Familia monogamă. Ia naştere, după cum am arătat, din familia-pereche, la graniţa dintre treapta de mijloc şi cea de sus a barbariei; victoria ei definitivă este unul dintre indiciile începutului civilizaţiei. Ea se bazează pe dominaţia bărbatului în scopul precis de a procrea copii cu paternitate certă; şi acest lucru este necesar, deoarece, cu timpul, copiii vor trebui să intre, ca moştenitori direcţi, în posesiunea averii tatălui. Ea se deosebeşte de căsătoria-pereche printr-o mult mai mare trăinicie a legăturii conjugale, care nu mai poate fi desfăcută după bunul plac al oricăreia dintre cele două părţi. Acum, de regulă, numai bărbatul poate desface căsătoria şi poate să-şi repudieze soţia. Dreptul la infidelitate conjugală îi este asigurat şi acum, cel puţin prin obiceiuri (Codul Napoleon îi acordă în mod expres bărbatului acest drept atîta vreme cît nu-şi aduce concubina în căminul conjugal^[N169]), şi este exercitat pe scară tot mai largă pe măsură ce se dezvoltă societatea; dacă însă femeia, aduicîndu-şi aminte de vechea practică sexuală, vrea să revină la ea, este pedepsită cu mai multă asprime decît înainte.

Noua formă de familie ne apare în toată severitatea ei la greci. Pe cînd, după cum remarcă Marx, situaţia zeiţelor în mitologie ne înfăţişează o perioadă mai veche, cînd femeia era mai liberă şi mai respectată, în epoca eroică găsim femeia înjosită prin supremaţia bărbatului şi concurenţa sclavelor²¹⁾. Citiţi în „Odiseea“ cum Telemacⁱ⁾ o repudiază pe mama sa şi îi impune să tacă. La Homerⁱ⁾, tinerele femei capturate devin prada poftelor învingătorilor; comandanţii îşi aleg pe rînd şi după rang pe cele mai frumoase; în „Iliada“, toată intriga gravitează, după cum se ştie, în jurul certei dintre Ahileⁱ⁾ şi Agamemnonⁱ⁾ pentru o astfel de sclavă. Alături de fiecare erou homeric mai însemnat este pomenită fata capturată cu care el împarte cortul şi patul. Fetele acestea sînt aduse chiar şi în patrie şi în căminul conjugal, aşa cum la Eschilⁱ⁾, de pildă, procedează Agamemnon cu Casandraⁱ⁾; fiii procreaţi cu asemenea sclave capătă o mică parte din moştenirea rămasă de la tatăl lor şi sînt consideraţi cetăţeni liberi; Teucrosⁱ⁾ este un fiu nelegitim al lui Telamonⁱ⁾ şi are dreptul de a purta numele tatălui sau. Soţiei legitime i se cere să admită toate acestea, dar ea să rămînă castă şi absolut credincioasă soţului ei. Deşi femeia greacă din epoca eroică se bucură, ce-i drept, de mai mult respect decît aceea din epoca civilizaţiei, totuşi, în ultimă instanţă, ea nu este pentru bărbat decît mama moştenitorilor lui legitimi, administratoarea principală a gospodăriei lui şi supraveghetoarea sclavelor, din care, după bunul său plac, el îşi poate face — şi în fapt chiar îşi face — concubine. Existenţa sclaviei alături de monogamie, prezenţa sclavelor tinere şi frumoase, care erau întru totul la dispoziţia bărbatului, a imprimat chiar de la început monogamiei caracterul ei specific, făcînd din ea monogamie numai pentru femeie, nu şi pentru bărbat. Acest caracter şi-l păstrează pînă în zilele noastre.

La grecii de mai tîrziu trebuie să facem o deosebire între dorieni şi ionieni. La dorieni, al căror exemplu clasic îl constituie Sparta, există relaţii de căsătorie care în unele privinţe sînt încă mai vechi decît acelea pe care ni le înfăţişează Homer. În Sparta este în vigoare un fel de căsătorie-pereche, modificată de către stat conform concepţiilor locale, căsătorie care prezintă unele reminiscenţe din căsătoria pe grupe. Căsniciile fără copii erau desfăcute; regele Anaxandridasⁱ⁾ (pe la anul 560 î.e.n.), care avea o soţie sterilă, a luat o a doua soţie şi a ţinut două gospodării; cam în aceeaşi vreme, regele Aristonⁱ⁾, care avea două soţii sterile, şi-a luat o a treia, repudiind însă pe una dintre primele două. Pe de altă parte, mai mulţi fraţi puteau să aibă o soţie comună; cel căruia îi plăcea soţia prietenului său putea s-o împartă cu el şi era considerat un lucru cuviincios să-ţi pui soţia la dispoziţia unui „armăsar“ vînjos, cum s-ar exprima Bismarckⁱ⁾, chiar dacă acesta nu era concetăţean. Dintr-un pasaj al lui Plutarhⁱ⁾ în care o spartană trimite la soţul ei pe un curtezan care o urmărea cu propuneri de dragoste — după Schoemannⁱ⁾ — pare să reiasă o şi mai mare libertate a moravurilor^[N170]. Din această cauză, adevăratul adulter — infidelitatea soţiei fără ştirea soţului — era ceva de neînchipuit. Pe de altă parte, în Sparta, cel puţin în epoca ei de strălucire, nu erau cunoscuţi sclavii casnici. Iloţii iobagi locuiau izolaţi pe moşii; de aceea, pentru spartiaţi^[N171], ispita de a profita de soţiile iloţilor era mai mică. Date fiind toate aceste împrejurări, era firesc ca femeia să aibă în Sparta o situaţie mult mai respectată decît la ceilalţi greci. Femeile spartane şi elita hetairelor^4') ateniene sînt singurele femei din Grecia antică despre care cei vechi vorbesc cu respect şi ale căror păreri le socotesc demne de a fi consemnate.

Cu totul alta este situaţia la ionieni, pentru care Atena este tipică. Fetele nu învăţau decît să toarcă, să ţeasă şi să coasă, cel mult să citească şi să scrie cîte puţin. Trăiau aproape ca nişte captive şi nu veneau în contact decît cu alte femei. Camerele femeilor constituiau o parte izolată a casei, situată la catul de sus sau într-o clădire separată, în care bărbaţii, mai ales cei străini, cu greu puteau pătrunde şi în care ele se retrăgeau cînd veneau în vizită bărbaţi. Femeile nu ieşeau decît însoţite de o sclavă; acasă se aflau literalmente sub pază. Aristofanⁱ⁾ vorbeşte despre cîini moloşi^5') care erau ţinuţi pentru a înfricoşa pe cei care ar fi atentat la fidelitatea conjugală a femeilor, iar în oraşele din Asia se ţineau pentru paza femeilor eunuci, care încă de pe vremea lui Herodot erau emasculaţi pe insula Chiosⁱ⁾ în vederea vînzării şi, după părerea lui Wachsmuthⁱ⁾, nu numai pentru barbari^[N172]. În scrierile lui Euripideⁱ⁾, femeia este numită oikurema, adică un obiect pentru îngrijirea casei (cuvîntul este de gen neutru) şi, în afară de îndeletnicirea de a face copii, dînsa nu era pentru atenieni altceva decît principala servitoare în casă. Bărbatul avea exerciţiile lui de gimnastică, dezbaterile publice, de la care femeia era exclusă; în afară de aceasta, el mai avea adesea la dispoziţia sa şi sclave, iar pe vremea înfloririi Atenei o prostituţie foarte răspîndită şi în orice caz ocrotită de stat. Tocmai pe fundamentul acestei prostituţii s-au dezvoltat în Grecia singurele femei care s-au ridicat deasupra nivelului general al femeilor din antichitate prin spiritul şi gustul lor artistic, aşa cum spartanele s-au ridicat deasupra celorlalte prin caracterul lor. Dar faptul că pentru a deveni femeie trebuia mai întîi să fii hetairă constituie cea mai aspră condamnare a familiei ateniene.

Cu timpul, această familie ateniană a ajuns modelul după care şi-au orînduit viaţa casnică nu numai ceilalţi ionieni, ci, încetul cu încetul, toţi grecii din metropolă şi din colonii. Dar, cu toata izolarea şi cu toată supravegherea, femeile grece găseau destul de des prilejul să-şi înşele bărbaţii, iar aceştia, pentru care ar fi fost o ruşine să arate fie şi cel mai mic sentiment de dragoste faţă de soţiile lor, petreceau întreţinînd tot felul de intrigi amoroase cu hetairele; dar înjosirea femeilor se răzbună, înjosindu-i chiar pe bărbaţi, pînă cînd în cele din urmă aceştia au ajuns la practica dezgustătoare a pederastiei^6'), necinstindu-şi propriii lor zei, ca şi pe ei înşişi, prin mitul lui Ganimedeⁱ⁾.

Aceasta, a fost originea monogamiei, în măsura în care o putem urmări la poporul cel mai civilizat şi mai evoluat din antichitate. Ea n-a fost nicidecum rodul iubirii individuale între sexe, cu care nu avea absolut nimic comun, întrucît căsătoriile au rămas, ca şi pînă acum, căsătorii din calcul. Monogamia a fost cea dintîi formă de familie întemeiată nu pe condiţii naturale, ci pe condiţii economice²²⁾, şi anume pe triumful proprietăţii private asupra proprietăţii comune primitive, apărută în mod natural. Dominaţia bărbatului în familie şi procrearea de copii, care nu puteau fi decît ai lui şi care erau destinaţi să devină moştenitorii averii sale, acesta a fost singurul scop al căsătoriei monogame, scop pe care grecii l-au recunoscut făţiş. În rest, căsătoria era pentru ei o povară, o datorie faţă de zei, faţă de stat si faţă de propriii lor strămoşi, care trebuia îndeplinită. La Atena, legea impunea nu numai însurătoarea, ci şi îndeplinirea de către soţ a unui minim de aşa-numite îndatoriri conjugale²³⁾.

Aşadar, căsătoria monogamă nu apare nicidecum în istorie ca o împăcare între bărbat şi femeie şi cu atît mai puţin ca forma cea mai înaltă a căsătoriei. Dimpotrivă, ea apare ca subjugare a unui sex de către celălalt, ca proclamare a unui conflict între sexe nemaicunoscut pînă atunci în întreaga istorie anterioară. Într-un manuscris vechi, netipărit, întocmit de Marx şi de mine în 1846, găsesc următoarele cuvinte: „Cea dintîi diviziune a muncii este aceea dintre bărbat şi femeie în vederea procreării“^[N173]. Iar astăzi mai pot adăuga: cea dintîi contradicţie de clasă care apare în istorie coincide cu dezvoltarea antagonismului dintre soţ şi soţie în cadrul căsătoriei monogame, iar cea dintîi asuprire de clasă coincide cu asuprirea sexului feminin de către cel masculin. Căsătorit monogamă a constituit un mare progres istoric, dar în acelaşi timp, alături de sclavie şi de avuţia privată, ea a inaugurat acea epocă, care dăinuieşte pînă în ziua de astăzi şi în care orice progres este totodată un regres relativ, în care bunăstarea şi dezvoltarea unora se înfăptuiesc cu preţul suferinţelor şi oprimării celorlalţi. Căsătoria monogamă este celula societăţii civilizate, care ne permite să studiem natura antagonismelor şi contradicţiilor ce se dezvoltă din plin în această societate.

Vechea libertate relativă a raporturilor sexuale n-a dispărut nicidecum o dată cu victoria căsătoriei-pereche sau chiar cu a celei monogame.

„Vechiul sistem de căsătorie, redus la limite mai restrînse prin dispariţia treptată a grupelor «punalua», a continuat să servească drept mediu în care s-a dezvoltat familia şi a frînat dezvoltarea ei pînă la ivirea primelor raze ale civilizaţiei... El a dispărut în cele din urmă în noua formă a heterismului, care şi în perioada civilizaţiei urmăreşte pe oameni ca o umbră întunecată ce pluteşte deasupra familiei“^[N174].

Prin heterism, Morgan înţelege raporturile sexuale extraconjugale ale bărbaţilor cu femei nemăritate, raporturi care există paralel cu căsătoria monogamă şi care, după cum se ştie, înfloresc sub diferite forme în toată perioada civilizaţiei, devenind prostituţie făţişă²⁴⁾. Acest heterism se trage nemijlocit din căsătoria pe grupe, din jertfa expiatoare, prin care femeile, prostituîndu-se, şi-au răscumpărat dreptul la castitate. A se da pentru bani era la început un act religios, care se consuma în templul zeiţei amorului, iar banii reveneau la început vistieriei templului. Hierodulele^[N175] Anaitei în Armenia, cele ale Afroditeiⁱ⁾ în Corintⁱ⁾, ca şi dansatoarele religioase de pe lîngă templele din India, aşa-numitele baiadere (stîlcire a cuvîntului portughez bailadeira — dansatoare), au fost cele dintîi prostituate. A se da bărbaţilor era la început o datorie a fiecărei femei; mai tîrziu, această îndatorire a fost îndeplinită numai de aceste preotese, ca locţiitoare ale tuturor femeilor. La alte popoare heterismul se trage din libertatea sexuală îngăduită fetelor înainte de căsătorie, şi deci este tot o rămăşiţă a căsătoriei pe grupe, dar care a ajuns pînă la noi pe altă cale. O dată cu apariţia deosebirilor de avere, adică încă pe treapta de sus a barbariei, apare ici-colo, alături de munca sclavilor, munca salariată şi în acelaşi timp, ca un corolar necesar al ei, prostituţia profesională a femeilor libere alături de constrîngerea sclavelor de a se da bărbaţilor. Aşadar, moştenirea pe care căsătoria pe grupe a lăsat-o civilizaţiei se prezintă sub un dublu aspect, cum de altfel tot ceea ce produce civilizaţia are acest caracter de duplicitate, echivoc, antagonist: de o parte monogamie, de cealaltă heterism împreună cu forma lui extremă, prostituţia. Heterismul este şi el o instituţie socială ca oricare alta; el este o continuare a vechii libertăţi sexuale în favoarea bărbaţilor. Osîndit în vorbe, în realitate el este nu numai îngăduit, dar chiar practicat pe o scară largă; îndeosebi de către clasele dominante. De fapt, această osîndire nu vizează nicidecum pe bărbaţi, care-l practică, ci numai pe femei; ele sînt hulite şi excluse din societate, proclamîndu-se astfel încă o dată dominaţia necondiţionată a bărbaţilor asupra sexului feminin ca lege socială fundamentală.

Dar, o dată cu aceasta, chiar în sînul monogamiei se dezvoltă o a doua contradicţie. Alături de soţul care îşi înfrumuseţează viaţa prin heterism se află soţia neglijată²⁵⁾. Şi o latură a contradicţiei nu poate fi concepută fără cealaltă latură a ei, tot aşa cum nu poţi avea în mînă un măr întreg după ce ai mîncat jumătate din el. Dar se pare că aşa credeau bărbaţii pînă cînd soţiile lor i-au învăţat minte. O dată cu căsătoria monogamă apar invariabil două figuri sociale caracteristice, necunoscute înainte: permanentul amant al soţiei şi soţul încornorat. Bărbaţii au repurtat victoria asupra femeilor, dar învinsele, generoase, şi-au asumat sarcina să încoroneze chiar ele pe învingători. Alături de căsătoria monogamă şi de heterism, adulterul a devenit o instituţie socială inevitabilă: reprobat, aspru pedepsit, dar imposibil de suprimat. Paternitatea certă a copiilor continuă să se bazeze cel mult pe o convingere morală, şi, pentru a soluţiona această contradicţie de nesoluţionat, Codul Napoleon a introdus în art. 312:

„L'enfant conçu pendant le mariage a pour père le mari“. („Soţul este tatăl copilului conceput în timpul căsătoriei“.)

Acesta este ultimul